Ursuleţul care nu putea păpa iaurţel

Sărman fiind, Casemiro n-avea bani să-şi cumpere, în copilărie, o sticluţă de iaurt. Iaurtul preferat. Astăzi, când vede “borcănelul”, plânge. El, cel cu patru Ligi ale Campionilor

Interviul e tras cu câteva zile înaintea finalei Champions League de la Kiev, dintre Real şi „cormorani”. Discuţia e caldă, curge firesc. Carlão vorbeşte deschis despre debut, despre colegi, despre trofee. La un moment dat, reporterul îi oferă jucătorului un borcănel, din plastic, pe care scrie „Yakult”. E un iaurt zămislit de un japonez, Minoru Shirata, pe la 1935. „Butelia”-i minusculă, la 80 de grame, e cuprinsă, toată, de palma fotbalistului. Care se pierde. Priveşte recipientul, plânsu’-n gât îi suie. „Perdon”, spune de câteva ori, în timp ce cu un şerveţel încearcă să ţină lacrimile la limita ofsaidului dintre gene şi obraz.

Privit aşa, de sus, São Jose dos Campos, São Paulo, pare bogat în centru – electronice, asigurări, multinaţionale – şi sărman spre periferii. Carlos Henrique Casimiro a venit pe lume aici, printre pauperi. Pe când avea trei ani, tatăl i-a părăsit, pe el şi pe fraţii mai mici. A rămas cu mama şi cu infinite griji pe cap. A început să obosească mingea, aşa cum fac mai toţi brazilienii când învaţă a merge. L-au luat la Moreira, un prim pas către giganţii de la FC São Paulo.

Doamna cu portbagajul plin de gheaţă
Să fi avut cam şase, poate şapte anişori, când doamna aceea venea pe strada lor, mizeră. Călărea o bicicletă. În spate, pe portbagaj, ţinea o ladă, plină de gheaţă. Şi acolo adăpostea borcănaşele acelea miraculoase. Erau sticluţele cu iaurt. 20 centavos una. Băuse o singură dată în viaţă, i se păruse ambrozie şi nectar. O singură dată… Cum apărea doamna, cum mama îl chema în casă. Cum se auzea soneria de pe ghidon, cum Carlão era strigat din bucătărie. Nu înţelegea ce se petrece dar niciodată, absolut niciodată!, nu apucase să-i ceară doamnei un borcănaş dintr-acela, scufundat în gheaţă. A reuşit să-şi întrebe mama de ce-l cheamă mereu când bicicleta răsare. I-a răspuns că se poate uita, când vrea el, la televzor.

Anii au trecut.

De la Moreira a ajuns la CFA Cotia, anticamera pentru FC São Paulo. N-a contat că a plecat, la un antrenament, cu un maiou nou şi s-a întors fără el. La marginea străzii îl dezbrăcaseră. N-a contat că mama i-a dat un ceas de plastic, pe care să-l ţină în rucsac. L-a scos, şmechereşte, la colţ, l-a parcat pe mâna stângă. L-au deposedat şi de acesta. Nu l-a mai interesat însă nimic atâta vreme cât fusese anunţat că va debuta la trupa cea mare. Ricardo Gomes, antrenorul, l-a aruncat în luptă pe 25 iulie 2010, pentru trupa la care mai evoluaseră, printre alţii, imensul Leonidas, Arthur Friedenreich, cel care se dădea cu făină pe corp pentru a putea evola printre albi, autorul a 1.329 de goluri, Tele Santana, Rai ori marele Rogerio Ceni.

Restul e ştiut. Mourinho îl vede. Real Madrid. Împrumut la FC Porto şi consacrarea la Real Madrid. Patru trofee de Liga Campionilor, jupân la mijlocul terenului. Poreclit „Ursul”. Faimă, bani, naţionala Braziliei.

20 de centavos
Apoi, acest interviu. Totul OK până la vedea micuţei butelii de „Yakult”. Când el, Casemiro, tipul de 1,85 metri, începe să se piardă. „Am fost săraci. Foarte săraci. Femeia aceea venea cu borcănaşele de iaurţel. Îmi plăcea, dar mama nu avea bani să-mi cumpere, deşi costa numai 20 de centavos. Aşa că de fiecare dată imi distrăgea atenţia, ca să n-o văd”. Spune asta şi plânge. Da, el care se aruncă în crampoanele vrăjmaşe, da, el, autorul „torpilei” cu Napoli!

„Acum am totul. De fiecare dată când ajung în Brazilia, cumpăr şi beau câte 50 de sticluţe cu iaurt. Da, ştiu că nu-mi face bine o asemenea cantitate, dar sufletu-mi plânge când mă gândesc la trecut”, spune în timp ce strânge tare, tare de tot, butelcuţa, cu scris roz pe ea.

Ursuleţul care n-a putut păpa iaurţel acum papă.

* Sursa: YouTube