Albul, cel de-al treilea negru

1968, Olimpiada mexicană. Tommie Smith şi John Carlos fac celebrul salut ”Black Power” care nu ar fi existat fără australianul Peter Norman, omul pe care toţi îl numesc atunci când descriu imaginea ”celălalt tip”

Imaginea – trasă de John Dominis, un faimos fotograf american – e inclusă de „Time” între cele mai de impact 100 de poze din istorie! Doi atleţi de culoare – Tommie Smith şi John Carlos – urcă pe podium, la Olimpiada din Mexico City, 1968, fără pantofii de sport, cu şosete de culoare neagră, fiecare c-o mănuşă, cu o insignă în piept, pentru a protesta împotriva segregaţiei rasiale, atât la competiţiile sportive, cât şi în viaţa de zi cu zi. Gestul devine faimos în toată galaxia, dar omenirea ignoră unul dintre personajele-cheie: albul de pe locul secund.

E Peter Norman, australian, un vitezist, unul dintre cei mai rapizi oameni de pe planetă. Pe 16 octombrie, de dimineaţă, termină al doilea la 200 de metri, niţeluş peste 20 de secunde, record naţional. Urmează premierea. Norman se trage lângă Smith şi Carlos. Cei doi îi spun ce au de gând. „Crezi în drepturile omului?”. „Pete” e devotat Armatei Salvării, le răspunde că-i va susţine, că ştie că Dumnezeu a lăsat pe Pământ toţi oamenii egali. Americanii se uită ciudat la el: în SUA albii bat ca la fasole la negri, ai lor n-au voie la aceleaşi şcoli, chiar şi aici, pe pământ aztec, există două olimpiade, de două culori diferite, iar el le spune: „Am să fiu alături de voi?”. DA! De emoţie, au uitat în Satul Olimpic una dintre perechile de mănuşi. Norman îi învaţă ce să facă: câte una în fiecare mână! Pe drumul spe podium, băiatul de la Antipozi face rost şi de insigna PODO, Proiectul Olimpic pentru Drepturile Omului. O agaţă-n piept. Carlos îl priveşte pentru ultima oară: „Am crezut că văd, la el, frică. Am zărit iubire”, avea să spună, peste ani.

Olimpicul măcelar
Şocul e imens. Acasă, în Australia, îl aşteaptă oprobriul infinit. Între 1969 şi 1971 câştigă toate probele posibile. Greşeşte doar la Campionatul Australian din 1972, o singură dată. Federalii anunţă că aceasta era unica şansă, Norman nu merge la JO de la München. Nu zice nimic. Vrea să se angajeze, ca profesor de educaţie fizică, la o şcoală. Lumea-l ştie drept „scutul negrilor” şi nu-şi găseşte de muncă nicăieri! Iar nu zice nimic! Pentru că în tinereţe a fost ucenic de măcelar, ia simbrie printre carcasele de oi. E 1973 şi eroul Australiei bate numai la uşi ferecate pentru că a apărat sportivii de culoare! În atletism nimeni nu-i vorbeşte, deşi recordul e încă al său. Se bagă la fotbal, la West Brunswick, cinci ani.

În 1985 merge să alerge la o cursă de caritate. Tendonul lui Ahile îi joacă feste. Nu se tratează, dă-n cangrenă. Dependenţă de medicamente, dependenţă de calmante, depresie, „tratament” cu alcool. La uşă ciocăne Olimpiada de la Sydney. Vin la el, că poate-l ung „ambasador”. Îi dă pe uşă afară. Pe 17 octombrie 2003, Universitatea San Jose dezveleşte o statuie ce aminteşte de protestul din 1968. Surpriză! Pe podium se află doar doi atleţi. Povesteşte Ricardo Gouveia, artistul. „I-am cerut să-mi pozeze, pentru a-i face statuia. Mi-a zis: «Pune-i numai pe Tommie şi pe John. Locul meu, argintul, îl laşi gol. Vor veni oamenii să facă fotografii. Să se aşeze pe postamentul de la doi, să apară cu cei care contează cu adevărat. Eu am una, din 1968. Nu-mi mai trebuie alta!»”. Boier până la capăt.

S-a stins pe 3 octombrie 2006. Infarct. Americanii din atletism au declarat 9 octombrie „Ziua Peter Norman”. Priviţi imaginile de la înmormântarea sa! Partea cu ieşirea din biserică. Sicriul îi este purtat de opt inşi. Primii doi sunt Tommie şi John. Reverenţa supremă.

* Sursa: „Salutul” (2008)