Dedal din groapa cu nisip

Cu 26 de ani în urmă, Mike Powell sărea atât de tare, încât pantofii de sport îi ieşeau din spaţiu. Incredibilul 8,95 este, şi azi, în viaţă. Peste istorie, peste Bob Beamon, peste Carl Lewis

Ca de obicei, după ce se trezise, se pusese în faţa oglinzii, mari, din baie. Pac, pac, două palme peste obrazul stâng, două coborâte asupra dreptului. Făcuse ochi, dar aşa era ritualul. 30 august 1991. S-a privit. „Mike, cu cine avem noi de luptat azi?”.

În primul rând, cu istoria. Proful de atletism de la Universitatea California din Los Angeles le pusese pe pereţi pozele zeilor de la săritura în lungime. Nu-i mai ţinea minte pe toţi, dar reţinuse câteva „borne”. Peter O’Conner, un irlandez sau ceva englezoi, fusese primul deţinător de record mondial: undeva pe la 7,61 m, în 1901. Jesse Owens venise cu 8,13, întâiul om peste opt metri, în 1935. Mike fusese acolo, văzuse locul, în SUA. Apoi Ralph Boston, pe la un 8,35, şi incredibilul 8,90 al lui Bob Beamon, de la Mexico City, din 1968.

Da, omul ăsta prinsese a zbura. Şi cu el avea lupta. De peste 23 de ani, băieţii din domeniu nu discutau decât despre acest miracol, recordul mondial ce părea să nu mai moară niciodată. Toţi muşchii corpului i se aliniaseră, răspunseseră la apel, apoi se contopiseră în cea mai frumoasă săritură din Univers.

A, şi mai era şi Carl Lewis, colegul său de la naţionala americană. Scurtă descriere pe proba asta: dublu campion olimpic (la Seul, în 1988, terminase înaintea sa, cu 8,72, faţă de 8,49 m), de două ori campion mondial, neînvins de vreo 10 ani pe acest palier.

„Mike, o ai grea!”
El era! Michael Powell, „Mike” pentru toată lumea. 28 de ani, deţinător de „argint” la JO din 1988. Aşteptări mari, se simţea în vână. Carl terminase primul grupa preliminară A de la Campionatele Mondiale de la Tokyo, cu 8,56. Powell venise pe trei în B, cu doar 8,19, acolo unde al nostru Bogdan Tudor prinsese finala cu 8,05.

30 august 1991 începuse subţire pentru el. Carl lovise 8,68 din prima, Mike scosese un 7,85… Trăsese tare, dar mai mult de 8,54 nu putuse după primele patru încercări. Ajutat de vânt, Lewis punctase 8,91 (!!!), „the longest jump in history”, cum spuseseră comentatorii BBC. Ce naiba, pierdea şi lupta asta? Dezamăgit, se dusese să vadă, de la câţiva centimetri, locul în care călcase pragul… Urma a cincea…
A răsuflat de câteva ori, zoom pe chip, pe mustăcioară. Mâini balansate şi… la drum. Picioare de girafă, bătaie, iar Dedal de la groapa cu nisip prinse a zbura, efectiv. Atât de tare, încât, la aterizare, pantofii de sport ies în afara spaţiului. Vântul se domolise, doar Ă0,3, aşa că dacă saltul fusese bun. Şi a fost! 8,95 metri!!! Peste Bob, peste Carl, peste toată Omenirea! Cea mai aşteptată săritură în istorie, una dintre clipele astrale ale atletismului. Record mondial stabilit, record mondial de nedoborât, doborât. „Cineva îmi povestise că în Mexic, Beamon, neobişnuit cu sistemul metric, nu prinsese, din prima, ideea că făcuse ceva istoric. La Tokyo am auzit cum tribuna murmură, dar am văzut destul de târziu rezultatul”, îşi aduce aminte Mike Powell.

Afacerea nu-i gătată. Powell rateză a şasea încercare, se pune în genunchi şi începe să se roage. Carl Lewis are şi el aripi, Eol, îmblânzitorul vântului, s-a oprit, dar 8,84 m e tot ce scrie pe tabela electronică.

Un Powell, o Powell
Sunt 26 de ani de atunci, iar recordul stă în picioare. În 120 de ani de măsurători la săritura în lungime, doar patru fiinţe omeneşti au fost nemuritoare mai bine de două decenii. Mike e una dintre ele.

În lotul echipei olimpice canadiene, o domnişoară, Micha, poate vorbi ore în şir despre acel moment, despre Tokyo, despre august 1991. Nu-i săritoare, e specialistă la 400 metri, dar ştie tot despre Dedal. Rosey Edeh îi e mamă. Trei participări la Jocurile Olimpice. Mike Powell îi e tată.

* Sursa: wikipedia