25 de ani de la…

Titlul ar fi trebuit să aibă o continuare civilizată. Dar cineva pe astă lume nu ştie ce s-a petrecut pe 8 august 1992, seara, în Barcelona?

Marcos Beltra se intitulează, are 47 de ani de viaţă şi 100 de când respiră baschet. Şef de afacere pe la patru Olimpiade, patriarh la Real Madrid. Nu vrea să se laude aiurea-n tramvai, doar spune că atunci când călca pe 22 de primăveri Cel de Sus i-a pus mâna pe creştet. 1992, Jocurile Olimpice de la Barcelona. „Am mâncat alături de ei, am respirat alături de ei, am primit amintiri de la ei, am trăit momentul în care s-a botezat probabil cea mai frumoasă echipă a tuturor timpurilor: naţionala de baschet a Statelor Unite!”.

Omul povesteşte cu har, are meşteşug la vorbe şi o memorie nimicitoare. „Larry Bird nici nu voia să audă de Barcelona cu un an înainte de Jocuri”, zice Beltra. „Spunea că a debutat la Boston Celtics în 1979 şi ei doreau să facă echipă de top cu un moşneag de 36 de ani?”. Nu, tată, nu! „Magic Johnson l-a ghidat pe calea cea bună. S-a suit în avion, s-au pus faţă în faţă şi pişicherul i-a băgat-o pe aia cu trebuie să aducă acasă aurul pierdut la Seul, cu patru ani înainte, când sovieticii le trăseseră şunca din farfurie. Bird s-a făcut tare ca fularul şi a zis «DA!»”.

Jordan şi două reverenţe: în faţa lui Bird şi a lui „Magic”
Când s-au grupat, au mirosit că-s multe săbii fine într-o singură teacă. Dacă apăreau probleme, dacă unul era mai orgolios, dacă altul dorea să fie primul dintre egali? Bird, Johnson şi Jordan s-au pus în faţa regretatului „Chuck” Daly şi l-au asigurat că nu se va auzi nici măcar un cuvinţel, nicio undă de reproş: fiecare va primi rolul şi minutele pe care magul le va considera adecvate.

„Jordan era miez, două inele, nişte MVP-uri, plus un titlu olimpic, alături de Mullin şi Ewing, contra Spaniei lui Fernando Martin, la Los Angeles, în 1984. Putea să ceară să aibă prim-planul, dar, lord, i-a lăsat pe Bird şi Magic să fie căpitani, să coordoneze. A ţinut să fie atât de low încât a zis că nici nu se bagă la ceremonia de deschidere. Când a văzut cum toată omenirea era cu ochii pe ei, mi-a povestit că-i pare rău”, adaugă Beltra, ziaristul care a stat 24 de ore din 24 alături de „Dream Team”-ul ce tocmai se cocea…

„The Beatles” din NBA
„Comitetul Olimpic n-a halit ideea, dar, pentru a nu bloca Jocurile, naţionala n-a stat în Sat, ci afară. Era singura delegaţie ce avea voie să tragă autocarul direct la scara sălii. Într-o zi, Mullin a venit la mine şi m-a întrebat de ce de fiecare dată în faţa autobuzului lor sunt două maşini de poliţie, de ce vin numai în sunete de sirene? I-am răspuns că pentru că lumea îi iubeşte”. „Păi, ce, noi suntem Beatles?”, a replicat Chris. Barkley fugea noaptea din cantonament. „Nu făcea prostii, dar spunea că vrea să trăiască spiritul Jocurilor. De aceea, ieşea pe străzi. Riposta că acolo e viaţa, acolo simte că trăieşte, nu înconjurat de cerberi”.

NBA-ul a venit în Spania cu cinci barosani de la presă. „Antrenamentul era antrenament, meciul-meci, dar nimeni nu fugea de camerele de luat vederi, indiferent de cât de storşi se simţeau. Dădeau miliarde de declaraţii, participau la toate actele publicitare posibile”. La un moment dat, erau obosiţi. John Stockton s-a pus în faţa lor: „Vom semna toate mingile, vom semna toate tricourile. Ăsta e un moment istoric, iar oamenii ne iubesc”.

Ce a urmat, se ştie. 116-48 cu Angola, 111-68 cu Germania, 122-81 cu Spania. Distracţie în semifinale, cu Lituania şi, ultimul act, 117-85 contra Croaţiei cu ceva piese grele prin ea. „Jocurile Lego erau la modă atunci. Îmi aduc aminte de un titlu fabulos, după marea finală, ceva de genul: «Cele mai frumoase piese asamblate vreodată»”, spune Beltra.

Când îl rogi să te ajute cu o iscusinţă şi pentru articolul de faţă, nu te refuză. „Poţi băga cu Dream Team, cu o minune de echipă, cu cea mai frumoasă formaţie din istorie, dar mai bine o laşi moale. Pui aşa: ««25 de ani de la…»». Atât. Lumea va şti despre ce este vorba!”.

Surse: acb.com, abc.es