Maria, ultramaratonista pe sandale

Populaţia "Raramuri" din Mexic numără 121.835 de suflete. Toate alergătoare de cursă lungă. În porturi tradiţionale, ce includ fuste plisate şi baticuri

Întâia oară lumea a aflat de ei în 1928. Guvernul mexican decisese să trimită doi atleţi „raramuri” la Olimpiada de la Amsterdam, acolo unde, la atletism, România participa în premieră, să le arate europenilor ce înseamnă meserie pe felia asta. Băieţii trecură Atlanticul, se puseseră pe alergat, dar terminaseră cea mai tare probă pe locurile 32 şi 35. Când trecuseră linia se sosire urlaseră, din toţi bojocii, „too short, too short!”. Cei de prin partea locului nu înţeleseseră mare lucru, dar aztecii aveau dreptate: de obicei, alergau între 24 şi 36 de ore, înghiţeau şi 300 de kilometri. Acum abia se încălziseră la ăştia 42 şi ceva…

Forrest Gump-i azteci
Da, aşa erau ei. RARAMURI. Mexicani din Sierra Madre Occidental. 121.385 de suflete la ultima înregistrare. Cel de Sus îi înzestrase cu această calitate: să alerge cât vor ei. „Rara”, picior, „muri”, fugă. Cu vreo 30.000 ani în urmă, rubedeniile lor plecaseră din Mongolia, pac, prin Strâmtoarea Bering, parcaseră aici. Daniel Ponce de Leon, de două ori campion mondial la box, era cel mai cunoscut reprezentant al lor.

Pe finalul lui aprilie, anul acesta, şi-au făcut, iar, apariţia. Poză de agenţie de presă, cursă feminină. Locurile 2 şi 3 par OK, dar „aurul” nu este din filmul ăla, clar. Nu are bidoane de hidratare, nu poartă tricou adecvat, nu posedă pantofi de alergare ori ciorapi de compresie. Părul strâns cu elastic, un fel de cravată de pionier la gât, fustă largă, plisată, şi sandale: Maria Lorena Ramirez, câştigătoare de Ultramaraton! Undeva-i strecurată o greşeală, nu?

NU! De mică a alergat. Acum a ajuns la 22 de ani. S-a băgat la „Ultratrail Cerro Rojo”, 50 de kilometri. 500 de atleţi din 12 ţări, un fel de „scapă cine poate”. A alergat, non stop, şapte ore şi trei minute. Pe sandale! A terminat prima, a încasat un cec de 6.000 de pesos, adică vreo 300 de dolari. Se supărase cu un sezon înainte, la Ultramaratonul „Calul Alb”, 100 km, unde terminase pe locul secund. Atunci promisese că la proxima ocazia face rost de un metal preţios.

10-15 km după capre. Antrenamentul zilnic
Două zile mersese pe drum. Lăsase caprele şi vacile de care avea grijă zi de zi, luase cap-compas Tlatlauquitepecul, locul întrecerii, dormise pe unde apucase, mâncase ce găsise. Nu singură, dimpreună cu Mario, un frate mai mare. Ce avea să vină al doilea, la 30 de kilometri. La cursa de la Chihuahua, cu câteva luni în urmă, se băgase şi Santiago, ăl bătrân. Aşa erau toţi, ca-n bancuri: tatăl cerea voie de la senior dacă poate să meargă la alergat, acesta îşi întreba părintele pentru a vedea ce şi cum, dar nu pleca la drum până nu-şi chestiona tatăl.

S-a speriat de microfon, când au întrebat-o care e reţeta succesului. A răspuns, timid, că aşa sunt toţi cei din ramura „raramuri”, că merge după vaci câte 10-15 kilometri pe zi, că ăsta-i tot antrenamentul ei şi că se hidratează, non stop, cu „Pinole”. Făină de porumb cu apă şi niţel zahăr…Fără geluri, fără batoane dătătoare de energie.

N-au prea crezut-o, au zis să meargă până la ea acasă, în Cienaga de Noracaghi. Le-a arătat grajdul, casa din chirpici şi pe cei şapte fraţi ai săi. Toţi alergători. z

* Sursa: El Heraldo