Primul avocat cu jambiere

Ottaway a fost întâiul căpitan al "naţionalei" Angliei, chiar la naşterea acesteia. Jucător de cricket faimos, atlet, s-a stins la nici 30 de ani, răpus de o tuberculoză căpătată la un ceai dansant

Da, aşa e! Nu e o imagine pe care o vezi zi de zi! O dimineaţă în Londra, intrarea într-un cimitir. Din câteva maşini negre coboară nişte tipi traşi la costume. Unul dintre ei e Steven Gerrard, căpitanul Angliei în partida de peste două zile, cea cu Scoţia. Merge să viziteze un alt căpitan. De fapt, primul. Care doarme aici, în Paddington Old Cemetery. Înaintează, uşor, pe o alee. În spate, greii din Federaţia Engleză de Fotbal, toţi cu coroane de flori. Ajung. Piatra e simplă. Pe ea scrie: „În memoria lui Cuthbert John Ottaway, primul căpitan al naţionalei Angliei, în 1872, fiul lui…”. Gerrard îşi drege glasul, mulţimea tace. „Până acum câteva zile, n-am cunoscut povestea sa. A fost omul care ne-a condus în primul nostru meci, de aceea cred că merită întreaga recunoştinţă”.

De-un leat cu Eminescu
Cuthbert văzuse lumina zile în acelaşi an cu Eminescu, 1850. Tatăl, James, fusese primar în Dover, îi dăduse o educaţiune aleasă. Ajunsese la Eton, unde se remarcase drept „as” la matematică, apoi la Brasenose College, Oxford. Aici „explodase” ca sportiv. Pornise cu cricketul – ce meci făcuse contra celor de la Harrow! – , apoi se apucase de tenis, atletism şi, în acelaşi timp, de fotbal.

Avea 22 de ani când Anglia urma să se dueleze cu Scoţia, în primul meci internaţional din istorie. Se mai văzuseră, între ei, la vreo cinci şuete, însă aşa, oficial, niciodată! Charles Alcock era, de facto, căpitan, dar e accidentat. Scrie factorilor decizionali. „Nu mă pot prezenta la meci şi ştiu că e târziu să mai convocaţi comitetul, pentru a decide ce şi cum, aşa că-l propun pe domnul Ottaway”. Legenda spune că, la vot, toţi jucătorii l-au ales. „Este cel mai sportsman dintre noi”, s-a auzit!

Juca atacant central, dar, pe vremea aceea, sistemul era hazliu, cu şapte-opt oameni în faţă. „Dribla elegant, iar adversarii rămâneau ţintuiţi”, zic cronicile. În afara terenului se purta pedant, mirosea a odicolon.

Nu şi-a văzut, niciodată, fetiţa!
Ca jucător de cricket a fost la fel, miez. Era mândru că reprezenta Oxfordul, Universitatea. Aşa a şi cunoscut-o pe a sa viitoare soaţă, Marion Stinson, în timpul unui turneu în Canada. S-au luat în august 1877, apoi, imediat, ea l-a anunţat că e gravidă. Dimineaţa mergea la birou – devenise un avocat excepţional –, seara trebuia să se împartă între cele cinci sporturi practicate (singurul student al celor de la Oxford, în întreaga istorie, care a reprezentat instituţia la atâtea discipline) şi noua sa familie.

Într-o seară a tras la un ceai dansant. A transpirat. A ieşit afară, să se răcorească. Era frig – februarie. A prins tuberculoză. Unii spun că în familia sa mulţi suferiseră de diabet. Moştenise „cadoul” acesta. Adunate, problemele l-au doborât, la doar 28 de ani. A murit în aprilie 1878. N-a apucat să-şi ţină în braţe, nici măcar pentru o secundă, fiica, Lilian.

L-au înmormântat în Paddington, dar, cu trecerea anilor, mormântul i s-a degradat. Lumea l-a uitat, jucase în vremuri imemoriale. Nu şi federaţia engleză.
La 150 de ani de activitate, boşii de acolo şi-au adus aminte de Ottaway. Au dat ordin ca locul să fie curăţat, lespedea, reparată. Apoi, înaintea partidei cu Scoţia, naţională în faţa căreia Cuthbert fusese primul căpitan, Gerrard, un alt simbol al fotbalui, a mers acolo, în cimitir, pentru a-i aduce un omagiu atacantului ce purtase banderola cu mai bine de 140 de ani înaintea sa.

Aşa, ca de la sportsman la sportsman. z

* Sursa: Telegraph