Un maraton se aleargă cu ochii

Pyambuu Tuul a fost aproape orb până cu şase luni înaintea Olimpiadei de la Barcelona, de acum 25 de ani. A terminat cei peste 42 de kilometri în patru ore. Lumea a râs. Până i-a aflat povestea

Când el dădea să intre, ostenit şi plin de colb, ăia tocmai ce ieşeau. Adică suiseră scaunele pe mese, dăduseră cu mopul, terminaseră de făcut monetarul. Barcelona, cu 25 de ani în urmă, Olimpiada. Hwang Young-Cho, tipul din Coreea de Sud, terminase maratonul în 2:13:23. El, Pyambuu Tuul se iţise după vreo două ore.

Venea din Mongolia, unde se născuse pe la 1959, în Ulan Bator. Unicul trimis al patriei lui Ginghis-Han pe tărâmuri catalane. Rezumat: atletul cu numărul de concurs 1251 pe piept parchează după 42.195 de kilometri la o oră şi 47 de minute în spatele campionului şi la 56 de minute după băiatul dinaintea sa. Cronometrul îşi trage răsuflarea la patru ore şi niţel. Nu poate intra pe faimosul stadion Olimpic, aşa cum au făcut-o toţi ceilalţi 83 de concurenţi. Arena găzduieşte, în aceeaşi seară, ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice, trebuie pregătit mezanplastul. Dacă a ajuns mai târziu e trecut, ca marfarul, pe o line moartă, pe o anexă bună de antrenamente. Culoarele-s delimitate, arată a pistă de atletism, dar nu e ceva oficial.

Un atlet, 20 de poliţişti, două ambulanţe
Tuul apare într-o linişte totală, în penumbră. Zici că se turnează celebra peliculă cu Norman Wisdom alergător. Dispozitivul format din trei motociclete, vreo 20 de poliţişti în maşini, două ambulanţe şi „coche”-le oficial l-a lăsat la poartă. Cei prezenţi se abţin să râdă de ochelaristul care abia mai respiră. E acolo şi Jose Manuel Abascal, directorul cursei, şi o mână de ziarişti, strânși ca la urs. E debusolat, nu ştie pe unde să o ia.

La intrarea pe pistă crede că a terminat, rupe numărul de concurs, se opreşte. Arbitrul urlă să şi-l pună la loc, cursa nu s-a gătat şi, în plus, nu e voie să facă reclamă la „Achilles Track Club”, cuvintele inscripţionate pe al său tricou, din bumbac, pentru că de maiou „oficial” nici nu poate fi vorba. Prima întrebare. „De ce aţi alergat atât de lent?”. Primul răspuns cu prima întrebare: „Lent? La final tocmai am reuşit să stabilesc recordul olimpic mongol la maraton!”. A doua întrebare: „E cea mai fericită zi din viaţa dumneavoastră?”. „Nu, cu şase luni în urmă eram aproape orb. M-am operat şi, după 20 de ani de beznă, mi-am putut vedea soţia şi cei doi copii. Sunt sigur că aceea a fost cu adevărat o zi miraculoasă!”. Nimeni nu mai râde. Pentru că asta e povestea sa.

Zidarul din Ulan Bator, „Viteazul Roşu”
Tuul lucrase, ca zidar, în Ulan Bator. Maratonist amator. În urma unui accident de muncă orbise, parţial. Distingea doar lumina de întuneric. Atât. Se descurca graţie unor prieteni de suflet, care fugeau înaintea sa. Le lua zgomotul paşilor şi pornea la antrenament. A încercat mai multe operaţii, fără succes, pe tărâm mongol.

Cei de la „Achilles Club” l-au aflat. L-au invitat la Maratonul de la New York, i-au dat un ghid. L-au anunţat că-i plătesc o intervenţie chirurgicală complicată. I-a reuşit, şi-a văzut soţia şi cele două fetiţe de şase şi, respectiv, opt ani. Dar perioada de recuperare până la JO de la Barcelona era scurtă. A riscat. A încheiat cursa-curselor. Chiar dacă nu a trecut linia pe „Estadio Olimpico”, chiar dacă în celebra dimineaţă şi-a spart ochelarii şi a concurat cu ei lipiţi cu bandă adezivă albă, chiar dacă. Ziarele au scris despre el doar două zile: pe 10 şi pe 11 august 1992. Apoi, tăcere. Le-a spus doar atât. „Mongolii nu m-au trimis aici să particip. Mongolii m-au trimis aici să termin cursa!”. S-au uitat la chipul său. S-au uitat la ochi şi la ochelari. Era prima oară când propoziţiile astea nu sunau a limbă de lemn!

* Sursa: El Pais