Obrigado, domnule Mario Soares!

Un preşedinte de stat ar fi putut curma, la doar 21 de ani, cariera unuia dintre cei mai mari fotbalişti porughezi. Paulo Futre a avut însă noroc: la capătul celălalt al firului răspunsese un OM

Liniştea catafalcului e rece. Acolo, în Mănăstirea Ieronimilor, în Belemul Lisabonei, preşedinţi, capete încoronate ori şefi de guverne, adunatu-s-au spre a aduce un ultim omagiu părintelui democraţiei portugheze. Mario Soares s-a stins la 93 de ani, după ce i-a păstorit pe lusitani vreme de mai bine de două decenii.

Tipul care apare nu atrage privirile prin costumaţie – e „tras”, tot, la negru, părul dat pe spate, ochelari de soare, ci prin ceea ce duce în mână: o minge de fotbal. Dacă nu-l cunoşti, ai crede că are o doagă lipsă, însă se apropie de sicriu, spune o rugăciune şi lasă acolo, pe piedestal, balonul. Se trage cu spatele şi, în aceeaşi linişte în care a apărut, se retrage.

La 21 de ani, Paulo Futre avea toată viaţa în faţă. Debutase la Sporting Lisabona. De aici, pac, la FC Porto, cu care, în 1987, cucerea Cupa Campionilor Europeni, contra lui Bayern, după execuţia divină a lui Madjer. Era momentul în care Atletico Madrid pusese ochi pe el. Era momentul în care semnase cu trupa lui Don Jesus Gil y Gil. Era momentul în care trebuia să-şi satisfacă stagiul militar obligatoriu în Portugalia natală. De aici începe povestea.

Vicente Calderon se stinsese în martie. Alegerile din curtea „plăpumarilor” băteau la uşă. Gil y Gil anunţase, cu două zile înainte de deschiderea urnelor, că Paulo Futre este noul lor fotbalist. Piesă grea, deţinător de CCE, fotbalist de Campionat Mondial. Fixaseră, deja, salariul anual, 650.000 de euro în banii de azi, o parte din aconto luase calea Portugaliei, avea să fie al doilea transfer, ca valoare, după Maradona la FC Barcelona, gata, tricourile plecaseră spre tiparniţă!

Simbolul tineretului lusitan
Atunci a picat vestea. „Eram un simbol pentru tineretul portughez”, istoriseşte, azi, Futre. „Convocat să-şi satisfacă stagiul militar. Statul aşa mă considera, trebuia să dau un exemplu. Era ceva obligatoriu, nu te prea jucai cu treaba asta. Puşcărie scria pe mine dacă nu mă prezentam sau, în cel mai bun caz, cinci ani de zile interdicţie de a intra în ţară!”.

Treaba-i urâtă, nu prea ai pe unde scoate cămaşa. Un prieten îi spune să încerce să ia legătura cu preşedintele, cu Mario Soares. La început, râde, dar omul insistă. „E un tip destupat, iubeşte sportul, găseşte, el, o soluţie!”.

Futre tremură, însă merge la Ambasada de la Madrid. Sună în ţară. Vorbeşte direct cu el. Soares îl ascultă calm, îl roagă doar să-l păsuiască o singură zi, să vadă cum deznoadă iţele. „Nu credeam că o să mai vorbesc cu el. A început liniştit. Mi-a spus că ştie că un transfer la Atletico e mai important decât treaba asta cu armata. Că sunt primul jucător portughez de acolo, că sunt un ambasador mai bun decât alţi 100 de tipi care stau prin nişte birouri, la costume. M-a măgulit. A adăugat că trebuia însă să respecte democraţia şi legile şi, de aceea, pentru a nu le dribla, fondase, peste noapte, instituţia atletului de performanţă. Lucrul acesta îţi permitea să amâni armata opt ani”, istoriseşte Paulo. Până să apuce să-i mulţumească, plânsul îl îneaca.

Rege pe „Calderon”
Merge la Atletico, debutează pe 30 august 1987, într-un 1-0 cu Sabadell. Stă ceva vreme pe „Calderon”. Vreo şase ani.

„Atunci, când m-a ajutat, nu-l cunoşteam personal. Ştiam că fusese prim-ministru, că devenise şeful statului în 1986 dar, faţă în faţă, nu stătusem niciodată”. S-au găsit mai târziu. Futre, măcinat de accidentări, purta cârje. Soares vizita Spania, s-au văzut la ambasadă. „A râs de mine că am patru picioare, apoi a devenit serios. «Ţin minte că ţi-am spus, atunci, la telefon, că te numesc sportiv de performanţă. Bravo, asta ai devenit, nu m-ai dezamăgit!»”. Paulo a pierdut, iar, nişte lacrimi. Ce naiba, de fiecare dată când interacţiona cu omul ăsta plângea?

Soares a rămas în funcţie până în 1996, făcând lucruri inimaginabile pentru portughezi. Futre a continuat să joace, deşi nu la acelaşi nivel, şi după Atletico. S-a retras în 1998, când Luis Figo abia exploda la Barcelona, iar Cristiano Ronaldo era un ţânc.

Într-o marţi, înainte de a-şi lua rămas bun de la un fost preşedinte de ţară, un fost fotbalist a aşezat, lângă catafalcul dintr-o mănăstire, o minge de fotbal. Şi nimeni nu s-a uitat urât la gestul său!

* Sursa: record.pt