Sub pom, Moşu-i lăsase o viaţă nouă

Pe 27 decembrie 1991, Tomas Svensson, portarul lui Atletico Madrid şi al naţionalei suedeze de handbal, a căzut, cu avionul, de la un kilometru. Santa Klaus mai avea, însă, pentru el, un dar

„Dacă-s mort, există zăpadă-n ceruri? Dacă-s viu, nu trebuia să fiu într-un avion?”. N-are chef de întrebări kantiene, dar, pe bune, ce caută acolo? O aeronavă uriaşă e ruptă în trei, lumea geme, ger puternic, o pădurice se zăreşte la o azvârlitură de băţ şi el, Tomas Svensson, cu cămaşa ruptă, îmbibat, ca un burete, de combustibil, umblă năuc.

Portar de handbal la Atletico Madrid şi la naţionala Suediei. Dimpreună cu a sa prietenă luaseră avionul din Stockholm – prin Copenhaga – pentru a ajunge la Varşovia. Cursa 751, Scandinavian Airlines. Aşa era trecută pe tabelele electronice. 27 decembrie 1991, avea câteva zile libere şi-şi propuseseră să colinde Europa.

850 de kilograme n-au topit gheaţa
Pasărea de foc, McDonnell Douglas, DC-9, nu era mătuşă în serviciu, avea doar nouă luni. O botezaseră „Dana Viking”, nume de zeiţă. Cu o seară în urmă, frig de crăpau pietrele. 850 de kilograme de soluţie au fost necesare pentru a topi gheaţa de pe fuselaj. După cum se va vedea, nu toată. Stefan G. Rasmussen, pilot cu trese valoroase, aşa, pe la un 44 de ani, o săltase în aer. După 25 de secunde mirosise că ceva nu e în regulă…

De la trepidaţii, gheaţa se rupsese, fiind absorbită de motoare. Primul a cedat, complet, după 76 de secunde. Al doilea, după 78. Şi-a dat seama că nu se va mai putea întoarce pe aeroport, atinsese 980 de metri. „Atunci am început să coborâm”, îşi aminteşte, deşi e clar că nu vrea, Tomas. Cele mai calme stewardese din istorie au venit şi le-au spus să se aplece, să bage capul între genunchi. Când mai aveau cam 270 de metri până la sol, căpitanul a ochit păduricea. „În secundele acelea cel mai greu mi-a fost să accept că voi muri. Simţisem cu avionul tremură, acum era în picaj, gata, se terminase! Aveam doar 23 de ani”, povesteşte Svensson.

Miracolul de la Gottrora
DC-9 a „ras” vârfurile copacilor, aripa dreaptă s-a pierdut pe drum, iar avionul s-a rupt, efectiv, în trei! „Când s-a oprit, eram plin de kerosen, aproape fără haine. N-am înţeles, pe moment, cum de nu am dexplodat!”. Să repetăm: gheaţa „ucide” avionul, zăpada îl salvează: stratul gros permite aterizarea, omătul nu dă voie ca rezervoarele să se aprindă! Tomas e în stare de şoc.

„Nu puteam reacţiona ca o persoană normală”, sunt vorbele sale. 122 de pasageri şi şapte suflete din echipaj scapă nevătămate. Vreo 25 ajung la spital, doi în stare gravă, dar după ce cazi în gol de la un kilometru, cu rezervoarele pline, într-o iarnă ca la carte şi la numărătoare îţi respiră efectivul complet, începi să crezi în miracole. „Nu e o glumă, câţiva ani de atunci încolo, deşi-s născut în februarie, suflam în tort în decembrie. Nimeni nu mă întreba de ce, toţi înţeleseseră”…

Vorbeşte Mateo Garralda, colegul de vestiar de la Atleti. „Am aflat vestea, am citit ziarele. Ziceau aşa: „Miracolul de la Gottrora, locul de prăbuşire. Apoi, Tomas a intrat, viu, într-o zi, în vestiar. Doamne, un film întreg făceai după feţele noastre din acel moment!”.

Tomas nici măcar n-a ajuns la spital. Da, are nevoie de un an pentru a se recupera, mental, da, nu mai zboară decât cu un steward pe scaunul de lângă el, însă ceea ce contează e că Moş Crăciun (unii zic chiar că Moş Ştefan, pilotul, pentru că era 27 decembrie) îi lasă, sub pom, o a doua viaţă.

Ce a urmat – 327 de meciuri la naţionala Suediei, trei medalii de argint la Olimpiade, două Campionate Mondiale, trei Europene, şase EHF-uri consecutive sunt nimicuri.

* Sursa: Marca