În faţă, nimeni. În spate, nimeni. Nimeni pe laterale

La Olimpiada din 1908, locotenentul britanic Wyndham Halswelle a devenit primul şi unicul atlet din istorie medaliat cu aur care nu a avut concurenţi

E sâmbătă, 25 iulie 1908, aşa, niţeluş peste ora 9:30, când locotenentul englez Wyndham Halswelle aşteaptă sunetul de start, îl aude şi, zbang!, purcede la drum. E finala probei olimpice de 400 metri de la Londra. În faţă, normal, nu-i nimeni. Dar nu-i normal ca nimeni să nu fie nici în spate şi nici pe laterale! Omul îi dă ghetuţe, îşi vede de treburile lui, rupe panglica la 50.2 şi face rost de de o medalie de aur.

Pentru a lămuri cele petrecute, povestitorul cere îngăduinţa de a coborî, puţinel, cu câteva luni în urmă. Se poate chiar în 1906? Mulţumesc!

Jocurile din acel an trebuia ar fi să se petreacă la Roma. Vezuviul însă se supără pe 7 aprilie, aruncă cea mai mare cantitate de lavă din istorie, omoară 100 de oameni, iar italienii renunţă la sport chiar dacă a lor capitală nu e afectată direct. Londra e pe fază. Ridică un stadion, „White City”, special pentru serbarea asta, în numai 10 luni, Regele Eduard al VII-lea îl inaugurează şi Olimpiada poposeşte aici. Nu-i străină de scandal chiar de la debut: steagul suedez nu se găseşte deloc, cei din Albion spun că au scotocit prin toate ungherele Regatului, degeaba, cei din Finlanda nu-s de sine stătători, ci incluşi în Imperiul Ţarist, fapt care-i înfurie de nu se mai prezintă la deschidere, americanii nu se pupă, la reguli, cu englezii, zic că vin să concureze, dar după ceasloavele lor!

Mioriţa, varianta sportivă, 400 m
Aici ne reîntoarcem la cursă. La 400 de metri, peste Atlantic, se puteau încăleca, la dorinţă, culoarele. Englezii nu-s de acord, tipăresc că cine va face acest lucru va fi descalificat. Wyndham Halswelle are cam 26 de ani. Fusese remarcat pe frontul din Africa de Sud, în al doilea Război al Burilor. Se apucase, profesionist, de alergătură şi, într-o sigură după-amiază, doborâse toate recordurile la 91, 210, 402 şi 805 metri pe la nişte campionate scoţiene, de pe unde se trăgea, după mamă. În ultimul act, lângă el, trei americani: un William, Robbins, doi John, Carpenter şi Tayor. Ca-n „Mioriţa”, ăştia trei se sfătuiră să-i fure medalia englezoiului. Robbins trebuia să câştige, istălalţi doi, să-l şicaneze.

Locotenentul e băiat, aleargă civilizat, nu deranjează nici o muscă, dar Carpenter nu-l lasă în pace. La un moment dat, îl împinge cu umărul. Stop! E descalificat! Finala trebuie să se reia numa-n trei. Americănoii refuză. Se lasă cu îmbrânceli. Astea se transformă într-o bătaie de o oră, calmată doar de intervenţia poliţiei. Halswelle spune că el este reprezentant al Armatei Regale Britanice şi nu dă înapoi chiar dacă e singur! Se bagă la cursă, îşi vede de mustaţa lui, o termină luptând doar contra vântului şi devine primul şi unicul laureat cu aur prin W.O., „walkover”, adică o victorie obţinută fără luptă, fără competitori. SUA protestează degeaba, locotenentul se urcă pe podium şi primeşte medalia. Mai mult, din acel moment regulamentele se schimbă, devin internaţionale, stabilindu-se obligativitatea culoarelor.

Pe 12, lunetistul a ratat ţinta. Pe 31, nu
Asta-i tot. Ba nu, povestitorul vă mai cere să-l păsuiţi un pic. Halswelle mai aleargă vreo două luni, apoi se retrage. Devine căpitan. Pleacă pe frontul Primului Război Mondial. Primăvara lui 1915 îl prinde în Europa, în Bătălia de la Neuve Chapelle, unde englezii lansează o ofensivă contra germanilor. Pe 12 martie este luat în vizor de un lunetist care greşeşte însă de puţin. Rănit grav la picior, urlă că el este ofiţer şi nu vrea să stea pe patul de spital. Cu plumbul în carne, reapare în tranşee. Pe 31 martie lunetistul nu-şi mai greşeşte ţinta. Devine unul dintre cei 138 de „olimpieni” ucişi în prima mare conflagraţie a omenirii!

* Sursa: abc