Unchiaşul care-a şparlit cercurile olimpice

După o noapte grea, cu bere de Grimbergen, Harry Prieste a decis să se lipească de primul Steag Olimpic din istorie. L-a ţinut pitit în podul casei vreme de 80 de ani. Apoi l-a înapoiat

Chermezuiala-i puternică la acel banchet al Comitetului Internaţional Olimpic din 1997. Lume bună, prinţi, şmecheri de federaţie, foşti medaliaţi. Camerele-s buluc pe un unchiaş de 100 de primăveri. Da, şade într-un scaun cu rotile, dar la minte-i „verde”, dă declaraţii numai la băşcălie. Răspunde la toate întrebările, însă se blochează în momentul în care reporterul aduce vorba despre Steagul Olimpic. „Ce păcat că de zeci de ani nu se mai ştie nimic, ce păcat”. „Păi, la problema asta cred că vă pot ajuta eu. Îl ţin parcat într-un geamant, sus, în pod”. Cum pare că ştie exact ceea ce spune, în salonul acela uriaş se face linişte!

Un armean, un hawaian şi o bere
Hal Haig „Harry” Prieste se născuse în1896 în SUA, cu origini armene. Trup atletic, pe la 20 de ani era chemat să joace în filmele mute. Roluri de sportiv. Iubea apa: înotător, săritor. Antrenorii l-au ochit, a devenit membru în echipa Statelor Unite. Numai că Olimpiada din 1916, de la Berlin, n-a mai avut loc. Războiul muşca din lume. A trecut Atlanticul pentru Jocurile de la Anvers, din Belgia, 1920. Lume multă, 2.626 de oameni. Era „platformist”, nu s-a făcut de râs, a prins „bronzul” la săriturile de la 10 metri. Au fost 53 de concurenţi, a urcat pe podium.

Acolo, la Anvers, ori Antwerp, ori Amberes, cum denumeau europenii orăşelul acesta, legase drag de berea de Grimbergen. Pe 11 septembrie, seara, cu puţin timp înaintea ceremoniei de închidere, omorâse nişte sticle cu Duke Kahanamoku, „fratele” său, înotător de excepţie, cel considerat a fi precursorul surfingului modern. În euforia aceea au pus pariu că pot „speria” Steagul Olimpic! Adică opera baronului Pierre de Coubertin, frumuseţea aceea albă, cu cinci cercuri! Chiar Regele Albert Întâiul al Belgiei se înclinase în faţa sa, la ceremonia de deschidere. Aşa, de culoare. În afara medaliilor, să mai plece cu o amintire, cu un „souvenir”.  Cine ştie dacă mai reveneau pe aici?

Simbolul olimpismului şi pachetul de şerveţele
Nu-şi mai amintea care a ţinut de şase şi care s-a lipit de el, cert e că amărâţii ăia n-au mai avut ce să dea jos a doua zi de dimineaţă. Au produs pe loc ceva – Harry şi Duke, mahmuri, râdeau când organizatorii alergau din colţ în colţ să încropească o pânză – dar, în istorie, aşa a rămas: primul Steag Olimpic oficial a fost furat!

Prieste l-a pus pe fundul geamantanului şi s-a întors acasă. Duke s-a stins prin 1968, astfel că Harry a rămas singurul care ştia secretul. Ba, nu, îl arăta curioşilor de fiecare dată când îşi aducea aminte de Anvers, dar cine să-i creadă nebunia? Adică, OK, Grimbergenul te-a subjugat dar, la un moment dat, nu te-ai trezit?

A prins un secol de viaţă. Un secol şi niţel, când a auzit, de la băiatul ăla cu microfon la nas, atunci, la agapă, că Omenirea caută de 80 de ani ceea ce el ţinea pitulat printre vechituri. A dat o fugă până acasă. L-a adus îndărăt la Sydney, 2000, înaintea Jocurilor Olimpice. Juan Antonio Samaranch, Lordul, i-a făcut o festivitate frumoasă pentru un hoţ. I-a bătut o medalie de mulţumire, aurită. Când a primit pachetul, în faţa a 1.300 de ziarişti din întreaga lume, unchiaşul, pişicher cum fusese toată viaţa, a zis: „Ce mi-ai dată, tată, aici, o cutie de şerveţele Kleenex?”.

S-a stins în 2001, după ce devenise singurul medaliat olimpic ce respirase prin trei secole. Din geamantanul lui Harry Prieste, frumuseţea baronului trecuse în Muzeul Olimpic din Lausanne. z

* Sursa: nytimes.com