Cum a murit, de patru ori, căpitanul lui Real

Perico Escobal a condus cea mai galonată echipă din lume, a stat în puşcăriile lui Franco şi a ajuns să deseneze unul dintre cele mai tari cartiere din NY

Trei luni stătuse corpul său în morga spitalului din New York. Trei luni! Murise singur, nimeni nu se interesase, 90 de zile, de el! „Boala lui Pott”, o nenorocită de ramură de tuberculoză care afectează coloana vertebrală, pornise la drum, să-l macine, în cei patru ani de temniţă grea din Spania. Organismul său puternic, de sportiv hârşit în meciuri de poveste, luptase şi-l dusese până la 99 de ani. Când l-au incinerat, i-au trecut în acte, sec, „Patricio Pedro Escobal Perez”. Atât! De unde să ştie că omul ăsta murise de patru ori? De unde să ştie că fusese căpitanul celei mai galonate echipe din lume, unde evoluase mai bine de un deceniu? De unde să ştie că traversase Atlanticul într-o barcă? De unde să afle că el extinsese Queens-ul, cartierul din NY, şi primise, pentru istă treabă, decoraţii?

Prietenul lui Bernabeu
„Perico” ajunsese la Real Madrid la începutul anilor ’20. Cult, rupea pe Cervantes, îl citise din scoarţă-n scoarţă. Se plângea de faptul că fotbalul, un spectacol superb, nu are loc de tauri. „Coridele sunt pe primul loc, jocul ăsta cu mingea respiră doar când vine iarna”, îl auzeai spunând. Domicilia în apărare, nu lăsa să treacă nimic, dar le avea şi cu golurile. „La un meci contra celor de la Union Sporting Madrid, pe Chamartin, a prins o ştachie  puternică din terenul lui. Boltită, mingea a ajuns în dreptul porţii adverse şi, pentru că era soare, goalkeeperul n-a văzut-o! A ieşit un gol senzaţional”, îşi aduceau aminte bunicii. A devenit căpitan. Prieten bun cu Santiago Bernabeu, pe vremea când acesta era jucător. Triunghi de aur, în defensiva „albă” cu Quesada şi portarul Martinez. A ajuns la Olimpiada din 1924. Iubea viaţa, iubea femeile. Un tânăr l-a acuzat că-i dă târcoale soţiei sale. S-a apărat: „Dumneaei a dorit să vadă cum se descurcă un fotbalist”.

11 ani a domnit la Madrid. A fost primul jucător iberic ce a militat pentru un sindicat. „Suntem oameni, nu animale!”, declama prin piaţete. Colegii îl stimau. La fel şi adversarii.

Apoi a început Războiul Civil. L-au săltat într-un 18 iulie 1936. Capetele de acuzare se întindeau pe vreo doi kilometri: mason, republican, dăduse ajutor unor măicuţe, spre a le scăpa din incendiul ce le cuprinsese abaţia… Patru ani a stat în închisoare. Tot de atâtea ori au vrut să-l omoare. Şi tot de atâtea ori a scăpat. A văzut cum prieteni din echipă sunt omorâţi, a văzut cum învăţătoarea este ucisă de un pluton din care făceau parte doi dintre foştii săi elevi, a văzut oameni condamnaţi după un singur rând de „capete” de acuzare. Într-o zi l-au scos din carceră şi l-au trimis către un camion ce pleca spre moarte. S-a prins. A urlat, demn: „Ucideţi inteligenţa!”. Un soldat a venit, l-a împins din rând şi, sarcastic, a comentat: „Azi, nu, mâine, poate!”. L-au recunoscut. Unul i-a dat nişte ochelari negri, spre a se apăra de lumina pe care le-o băgau, forţat, în ochi, altul, o pătură, pentru a nu dormi direct pe ciment.

Designer de cartiere americane
A fugit peste Atlantic, dimpreună cu soţia şi copilul. Într-o barcă ce nu părea să ajungă, niciodată, la destinaţie. New York l-a adoptat. Nu s-a mai întors, cu o singură excepţie – decesul mamei – niciodată în Spania. S-a apucat de construcţii – la bază era inginer – şi, ca şi-n fotbal, a fost remarcat imediat. A ajuns să se ocupe de extinderea Queens-ului, cel mai tare cartier din NY. Deşi pare greu de crezut, clubul pentru care a evoluat peste un deceniu l-a uitat. Soţia i-a plecat în 1999. S-a stins, singur, în 2002. Urmele celor patru ani de carceră. Un apropiat îl mai vizita. „Până în ultima clipă a continuat să recite pasaje întregi din Don Quijote, intercalate cu echipe ale lui Real Madrid”…

* Sursa: El Pais