Al 97-lea

Tragedia de pe "Hillsborough" aminteşte de 96 de morţi. Stephen Whittle, "cormoranul" de la fabrica de fibre de sticlă, nu-i printre ei. Avea să plece după...

De 21 de ani trebăluia în Hindley Green, la un cioc de barză de casa părinţilor din Manchester, la o fabrică de fibre de sticlă. Angajatul perfect. Muncitor, organizat, nu întârziase, în a sa viaţă, nici măcar una bucată secundă la treabă. De aceea îl şi porecliseră „Ceasornicul”. Nu se certa cu nimeni, băiat liniştit, şedea, cuminte, în banca sa. Atunci, pe 26 februarie 2011, s-a schimbat în hainele de stradă, a salutat pe toată lumea – cum făcea de obicei – şi-a plecat. La 7:14 PM, a pus, calm, capul pe şina de tren. Locomotiva Northern Rail l-a spulberat chiar înainte de intrarea în staţia „Atherton”.

Din 15 aprilie 1989 demonii îi închiriaseră creierul. Cu o zi înainte, dimineaţă, team leader-ul îl chemase la el. „Stephen, mâine am nevoie de tine după program, te rog. Se plăteşte suplimentar, ai putea să mai rămâi?”, fusese întrebat. Când naiba refuzase el? Mai mult, pusese ochii pe un televizor nou, îi lipsea o picătură de lire sterline…”Acceptase. Seara, de acasă, îşi sunase cel mai bun prieten: „Puştiulică, un sfânt de sus şi-a întors faţa spre tine. Am un bilet, mâine, la Liverpool cu Nottingham. Te interesează? Cer doar o bere rece pe el. Atât!”.

„Cormoran” din Wigan ce „zbura” prin Manchester
Ăsta era el. Stephen Whittle, cel mai mare fan al „cormoranilor” în viaţă. Da, se născuse la Wigan, da, lua simbrie din buricul Manchesterului, dar dacă prinsese drag de FC Liverpool, ce era să facă? Atunci, pe 15, l-au strigat să oprească, niţeluş, lucrul. Vestea plecase la drum. Erau zeci de morţi, sute de răniţi! A fost prima oară în două decenii când nu l-a mai interesat munca, nu l-au mai interesat orele suplimentare. Seara, când prinseră a încropi lista celor plecaţi în tragedie, prietenul lui se afla acolo. „N-a spus nimic, niciodată nu ne-am dat seama că atunci se petrecuse un scurtcircuit”, zice Hilda, mama sa. Cealaltă Hilda, Margaret Thatcher, premierul, apăruse seara vorbind ceva despre huligani, despre vagabonzi, despre purtarea exemplară a Poliţiei.

Din acel moment, Stephen s-a însurat cu ei. Demonii. „Eu sunt cel care l-a ucis. Nu poliţaii, nu deciziile lor imbecile, nu ignoranţa. Eu! Dacă nu-i dădeam biletul”. Noaptea se trezea transpirat. Simţea cum zeci de oameni, cu care cântase de zeci de ori, îl storcesc de gard, de zid. Vedea copilaşi de 14 ani strigând după părinţi, vedea piele sângerândă, auzea sirene. Aprindea lumina, se mai liniştea. A doua zi, reveneau.

Două decenii s-a luptat cu demonii. A fost învins
S-a tras înspre un medic. Ashok Atrey s-a oferit să-l ajute. Avea nevoie de aşa ceva. L-a refuzat. I-a spus că a venit să se destăinuie cuiva, să spună ce are pe suflet. Atât. Apoi s-a întors la ale sale. 22 de ani a ţinut în el. Douăzeci şi doi de ani în care s-a învinuit! „Iubea fotbalul şi muzica. Urca în camera sa, asculta Paul Weller ori A-ha”, continuă Hilda.

Urmărea procesul ce pornise la drum. Statul acuza fanii. Numai ei erau vinovaţi! Îi venea să urle: cum hooligans când el ştia cui îi dăduse biletul? Prietenul lui plecase să vadă un meci, nu să facă o crimă! Demonii îl deranjau din ce în ce mai tare. „Eu sunt vinovat. Eu i-am dat tichetul spre moarte!”.

Pe 26 februarie a terminat benzina. Ei, cei din capul lui, aveau 1-0. S-a dus în faţa trenului… „300 de oameni au venit la înmormântarea lui”, adaugă şi Frank, tatăl. „Când ai trei băieţi, apoi rămâi doar cu doi, e greu, foarte greu”.

Stephen Whittle n-a mai apucat să audă verdictul: „Poliţia a fost cea vinovată, nu fanii!”. La trei zile după gestul său, familiile victimelor de pe „Hillsborough” au primit 61.000 de lire sterline. Din 15 aprilie 1989 Stephen adunase fiecare bănuţ.

O singură dată „Never Walk Alone” fusese dezbrăcat de sensuri. Atunci, la intrarea în Gara „Atherton”.

*Sursa: independent.co.uk