Amancio + 1

Sergio Ramos l-a depășit pe miticul jucător madrilen ca număr de prezențe. Chendo, altă legendă, se întrezărește la linia orizontului

Telefonul i se sudase de mână. Privea la orologiu mai ceva ca Sandra Bullock în „Speed”. Număra secunde, sutimi, i se părea că trec extrem de repede. Apelul a plecat din cealaltă parte, antenele au vibrat, dar el, Sergio Ramos, n-a mai așteptat să sune: asemenea unui indian, a simțit semnalul. „Puiule, gata, te-am făcut! Ești jucătorul lui Real. Besos!”. A urlat atât de tare că rușii de pe Stația Spațială s-au uitat spre Pământ!

Stai s-o luăm tranquillo. Primera Division, ediția 2005-2006, pornise la drum. El dăduse în minge, în prima etapă, pentru Sevilla, acolo unde mai respirau Palop, Dani Alves, Jesus Navas ori Antonio Puerta. Florentino Perez, da, omul care nu adusese niciun jucător iberic la prima sa descălecare, îl dorea. Era 31 august, ora 23:30, când fratele, Rene, care îi era impresar, îl sunase. Peste 30 de minute, perioada de transferuri se încuia. Deja renunțase la a mai croșeta la vise. Dar „derbedeul” ăsta îi promisese că-l rezolvă. Madrilenii îl dăduseră pe Owen la Newcastle, „coțofenele” se ouaseră 20 de milioane. 27 era clauza sa de reziliere. Real a mai completat, pac, Rene a ajuns la Liga de Fotbal Profesionistă chiar când cei de acolo suiau scaunele pe mese, să dea cu mopul. A depus banii, l-a eliberat de la Sevilla și l-a înregimentat la Real Madrid, cea mai galonată echipă din lume. Prima etapă în Andalucia, a doua în capitală. Simplu, nu?

19 ani și 27 de milioane pentru Winnetou
N-a apucat să ajungă pe „Bernabeu”, „naționala” lui Luis Aragones avea meci. S-a dus direct la Santander. Hienele de ziariști au zis să sperie o zebră de doar 19 ani. „Meriți tu, copile, 27 de milioane pe-al tău cap?”, l-au înghesuit zecile de microfoane. „Păi, dacă atât s-a plătit pe mine”… Nu s-a lăsat intimidat, i-a privit semeț pe preopinenți. Pișicherii au continuat: „Barcelona tocmai i-a prelungit contractul lui Ronaldinho, Real ripostează cu băiatul ăsta cu plete a la Winnetou, căpetenia apașă?”.

În primele zile de septembrie, l-au prezentat. În dreapta sa era Don Florentino. În, stânga Don Alfredo. Di Stefano, operat, bătrân, nu tremura așa cum tremura el cu tricoul cu numărul 4 în mână. L-a rugat să-i mai povestească faza aceea cu Amancio. O mai auzise de 100 de ori, dar niciodată din gura regizorului. Deci, prin 1962, Amancio Amaro ăsta intrase în vestiarul lui Real. Transfer nou. Ceruse un tricou, Alfredinho îi pasase unul. „Păi nu are siglă!”. „Păi nu are, ca să o primești, trebuie să o asuzi în câteva sute de meciuri!”. De nervi, actorul stătuse pe „Bernabeu” vreo 14 ani și adunase 471 de meciuri. Sergio trăsese cu ochiul spre maioul său. Avea număr.

2-3: debut la noul loc de muncă
Și așa, la nici 20 de primăveri, pășise printre „albi”. Cine tricota pe acolo? Iker Casillas, Zidane, Roberto Carlos, Raul, Beckham, Ronaldo. Miez. Nu l-a ajutat nici debutul. Vanderlei Luxemburgo l-a ochit pe bancă, la un Real – Celta, 2-3. L-a aruncat în luptă în locul lui Pavon, dar cine vrea să înceapă treaba la noul loc de muncă direct cu o înfrângere? Era 10 septembrie 2005.

Anii au trecut. Contra lui Villarreal, Sergio Ramos a fost căpitanul trupei unde ajunsese cu 11 ani în urmă, dirijată de Zidane, fostul coleg din vestiar. La ieșire, aceiași reporteri din urmă cu un deceniu, nițeluș mai bătrâni, l-au felicitat: adunase 472 de partide, trecuse peste Amancio Amaro, tipul cu maioul virgin. Chendo e la linia orizontului, cu 497 de prezențe!

Sergio Ramos a plecat spre casă printre ultimii. Furase tricoul. S-a uitat la el. Să dea naiba, avea siglă!

* Sursa: elmundo.es