„Poţi da o pasă cu un pistol la tâmplă?”

Finalul lui 1977, şapte indivizi vor să răpească familia Cruyff, chiar din fieful ei barcelonez. Olandezul se blochează, refuză Mondialul argentinian. "Portocala" termină pe doi

Auzise multe, văzuse multe, trăise şi mai multe, dar în viaţa sa nu-şi putuse imagina scena asta. Danny, soţia, legată cu o sfoară de marginea patului. Cei trei pui, în faţa ei, plângând cu sughiţuri. Iar el, marele Johan Cruyff, oarecum în genunchi, implorându-i să nu le facă niciun rău. Era cumva un film nereuşit? O farsă de un prost gust teribil? Un vis ce n-ar fi trebuit să începă?

Îi mergea bine. Le mergea bine! Juca la Barcelona de patru ani, deciseseră să se mute în oraşul lui Gaudi. Aveau o casă frumoasă, însă nu doreau să epateze.
Se apropiau Sărbătorile de iarnă ale lui 1977. Pe la 1 noaptea, Johan a auzit un zgomot. Părea că vine din dormitorul copiilor. Apoi a simţit că cineva străin respiră alături de ei. A dat să aprindă lumina. N-a mai apucat. O ţeavă rece i s-a lipit de frunte. A auzit, în spaniolă, că e mai bine să stea potolit, să n-o facă pe nebunul.

Infinitul durează 16 minute
Danny Coster, soţia, era, deja, legată. Aveau aproape 10 ani de căsnicie, se iubeau mult. Chantal, la şapte ani, plângea şi o ţinea pe Susila, de cinci, lângă ea. Jordi, da viitorul fotbalist, pe care-l botezase aşa după protectorul Catalunyei, doar pentru a-i face în ciudă nemernicului de Franco şi pe care trebuise să-l înscrie în Olanda, în patria lui Cervantes acest nume fiind interzis, la trei ani, nu pricepea ce se petrece, dar voia în pătuţ, era somnoros.

Nu se pierduse cu firea, le spusese că le va da tot ce-şi doresc, doar să nu le facă rău. Avusese, subtil, timp să apese butonul de panică ce lega casa cu Poliţia din Barcelona. Le vorbise calm, aşa cum văzuse în filme. 16 minute, cât durase până auzise sirenele, i se păruseră o veşnicie. Apucase să-i numere. Şapte inşi vruseră să-i răpească! Ei erau cinci: el, o femeie şi trei copii sub zece ani. Rezistaseră eroic. Gata, asta fusese tot! Scăpaseră! Ba, nu! Abia acum se declanşase…

Hasta la vista, Argentina!
O lună n-a fost om. Au dormit cu un poliţai în pat. Cei mici s-au dus la grădiniţă cu doi supraveghetori după ei. O luase razna. Vedea în fiecare om de pe stradă unul care voia să-i fure. Nu se mai putea concentra. Mondialul din Argentina bătea la uşă. Cu patru ani în urmă, pierduse finala cu RFG, 2-1. Acum era vremea sa! Dar nu se putea concentra. Deloc. „Cum naiba să dai o pasă bună cu un pistol lipit de tâmplă?”, avea să declare peste 30 de ani. Ernst Happel, antrenorul, marele tehnician, a crezut, la început, că e o glumă. S-a dus acasă la el, au fumat tone de ţigări (austriacul avea să piară tot de cancer, la ficat, la 66 de ani), au stat un infinit de ore de vorbă. „M-am blocat! Ca să joci la un turneu final de un asemenea nivel, ai nevoie de o concentrare de 200 la sută. Or eu văd în faţa ochilor numai privirea lui Jordi aţintită către mama lui, legată de pat, în timp ce nişte tipi cu cagule urlă la el”, îi spunea tehnicianului.

O schimbare puternică se produsese. Nopţile le vorbea cu Danny. Ambii luaseră decizia: Johan Cruyff, marele Johan Cruyff, omul cu 48 de meciuri şi 33 de goluri la „naţionala” Olandei, vedeta echipei, sufletul ei, NU va merge în Argentina! Scurt! Ziarele au lansat teoriile: nu s-a înţeles la bani cu sponsorul, în patria tangoului e Junta militară care nu-l haleşte… Trei oameni din fotbal cunoşteau purul adevăr: el, Ernest şi Rexach, fratele său de la Barcelona. „Charly, jur că-i lăsam să mă împuşte în picior, jur că le dădeam voie să mă scoată din fotbal, numai să nu văd imaginea cu cei mici plângând lângă mama lor legată de pat”, i-a spus.

Finalul e ştiut: fără el, Olanda a terminat pe doi, după Argentina. În vara lui 1978, a părăsit Spania şi s-a refugiat în SUA.

Acum e la palavre cu Gicu Dobrin. Ambii-şi istorisesc adevărul despre absenţele din ţările acelea cu multă muzică: unul de la Guadalajara, celălalt de la Buenos Aires…

* Sursa: lavanguardia.com