Sandokan, tigrul „Bernabeului”

La prima convocare la "naţională" i-a arătat fundul preşedintelui de federaţie. A fost să moară, a devenit idol la Real, a cucerit Cupa UEFA. Tigru de poveste

„Băă, care ştii cum se fac inimioare din buci?”, urlă unu’ în autocar. Trei secunde mai tîrziu, patru inşi au deja brăcinarii slobozi, nădragii în vine, iar fesele lor dau bineţe geamurilor din autocar. Pe cealaltă parte apar cîteva „inimioare” ce topesc sufletele trecătorilor. Unul dintre ei e don Pablo Porta. Chiar preşedintele federaţiei iberice. „Să mor de am ştiut că e el, am crezut că-s fanii adverşi”, zice Juan Jose Jimenez Collar. Malta – Spania, 2-3. Prima lui convocare la echipa naţională, alături de nişte băieţi precum Arconada, Camacho, Gordillo, Santillana sau Marcos Alonso.

Se apucase sănătos de fotbal după ce nişte fiare doriseră a-l omorî. Aparţinea de Cadiz, dar îl împrumutaseră pe la Jerez Industrial. „OK, dacă nu-s bun de fotbal, mă bag la muncă!”. Patru luni trebăluise la o centrală termică. Într-o zi, trecuse printre nişte bucăţi mari de tablă. La patru minute după, ele căzuseră. Un coleg fusese strivit, pe loc. Atunci s-a întors pe gazon.

Copilul lui di Stefano
Trei sezoane a arat pe banda dreaptă. În ’80-’81 a fost fenomenal şi trupa a ajuns în Primera Division. Cei de la Real Madrid l-au ochit. Într-o zi, cînd s-a trezit, la a sa dreaptă respira Vicente del Bosque, în stînga se iţea capul lui Camacho, cînd ridica privirea îi zărea pe Chendo ori Juanito, ori Santillana, ori Stielike, ori Garcia Remon. Madre mia, semnase cu băieţii antrenaţi de Alfredo di Stefano! N-a dezamăgit, a cîştigat o Cupă UEFA şi una a Ligii. Plus o poreclă. Sandokan. Indianul Kabir Bedi dăduse naştere faimosului personaj: aşa se purta şi el: neras, dar îngrijit, pletos, cu părul cînd adunat în codiţă, cînd rebel.

Maradona l-a prins o singură dată. Bestia plecase ca din puşcă, driblase portarul, apoi simţise repiraţia lui Sandokan. L-a întors chiar acolo, în gura porţii, i-a poşat ouăle de bară, cu tot cu perişorul său de haiduc. Gol de „Mai dire gol”. „Rîdeţi ca nişte boi. Nimeni n-a văzut că am alergat de la centrul terenului pe cînd alţii se scobeau în nas”, a urlat după joc, în timp ce din şort îi cădea o tonă de iarbă… 49 de meciuri la Real.

A semnat cu petiţie
A plecat de acolo, a rămas pe drumuri. O scăldase cu tot felul de probe, nu avea echipă. Atunci, fanii lui Cadiz au ieşit pe străzi. S-au apucat să strîngă semnături. Un fel de change.org de acum 30 de ani. Presiunea uriaşă l-a readus la gruparea de suflet. Oamenii îl iubeau. A semnat pe doi ani. A rămas şase.

Fuma ca un şarpe deşi nimeni, niciodată, n-a văzut o cobră cu havane. „Patru pachete de ţigări duceam cu mine în cantonament de vineri pînă duminică. Trăgeam în autobuz, în avion, dar, a doua zi, făceam mingea curcubeu”, rememorează. I-au zis să se lase de sporturile astea. A pormis că aşa va face.

Într-o noapte l-au bunghit, matol, într-o cîrciumă. Nu era el, ci o sosie aproape perfectă, care bea şi halea pe faima lui Sandokan. Cadiz în formă pură.

S-a retras într-un joc contra celor de la Malaga. A transformat penaltyul decisiv şi trupa a rămas în Primera. Oraşul îi dăduse totul, el l-a răsplătit. 261 de jocuri.
Prin 1993, l-au săltat. Făcea parte dintr-o reţea de traficanţi de droguri. L-au eliberat. A parcat, ospătar, la Pepe Mejias la restaurant, un fost coleg de echipă. L-a rugat să se tundă. „Pepino, lumea vine aici ca la urs pentru Sandokan, nu pentru că ştiu să ţin solniţa”. Avea dreptate.

Realul l-a uns ambasador, semn că l-a apreciat. Merge pe la fan cluburi şi vede ce şi cum. L-au tăiat în 2011, hernie de disc: şuruburi de titan, corsete, devenise Robocop. „Tată, dacă mor, scrieţi aşa: la prima convocare la naţională i-am arătat preşedintelui «inimioarele» mele, am debutat cu Cadiz direct pe «Bernabeu», contra Castillei, în Segunda, iar în Primera am fost botezat pe «Camp Nou», contra Barcelonei”.

N-a murit. Sandokan rulează şi acum pe micile ecrane.

* Sursa: Marca.com