Recordule, ne poţi privi în ochi?

De 30 de ani, isprava redegistei Marita Koch, de la 400 de metri, stă în picioare şi pare greu de doborît. Dar aurul se poate înnegri în timp?

Bill „Mînă de Aur” Stroky era regizorul de transmisie în acea zi de 6 octombrie 1985. Cald rău, lume multă. Fetele de la 400 m intrau, deja, în linie dreaptă cînd el simţi nevoia să dea un cadru larg, cu toate concurentele. „Toate” însemnau două. Ceru camerei trei să „deschidă”, dar, în afara rusoaicei Olga Vladikina şi a redegistei Marita Koch tot nimic nu se vedea. Prinţesele astea goneau atît de iute încît celelalte atlete nu prindeau „liveul”. „Ce naiba, celelalte stau pe loc?”, se întrebă Bill, în timp ce în dreapta ecranului, sus, timpul se oprise la 47,60. „Tată, am prins un record mondial în direct!”, îşi zise. Şi ce record!!!

Marita venise cu zestre puternică pe „Bruce Stadium” din Canberra, Australia. La opt ani zbura prin RDG, întrecînd băieţii pe care-i provoca non-stop. Aşa devenise faimoasă în Wismar-ul natal. La 15 intra pe mîna antrenorului Wolfgang Meier, cel care avea să-i devină, ulterior, soţ. Tipul era inginer pe un şantier naval, dar, part-time, se ocupa de atletism.

Se împrietenise cu recordul mondial încă din 1977, la Milano, în sală, 51,80. Un an mai tîrziu, devenea prima femeie din lume care, la 200 m, coboară sub 22 de secunde. Aur la Olimpiada de la Moscova, aur la nişte campionate mondiale, sportiva anului în RDG, apoi, pauză. Comuniştii, cu excepţia românilor, n-aveau voie la Los Angeles. Cehoaica Jarmila Kratocvilova o provocase, oprind cronometrul, la 400 m, sub 48 de secunde!

A plecat cu frîna trasă
La finala de pe tărîmul cangurilor, Marita n-a plecat cine ştie ce. 11,3 la sută. 22,4 la 200 m. Cu o săptămînă înainte, un post de televziune local aruncase vestea că domnişoara Koch reuşise o minune, un 21,56 la 200 m, cu Fully Automatic Time, adică nu cronometru de amator, ţinut de careva prin tribune, nu ceas de mînă. Chestiune serioasă. IAAF-ul nu se băgase, aşa că nimeni nu crezuse. La 300 m a ajuns la 34,1, apoi a ciupit, niţeluş, acceleraţia. Olga s-a ţinut, dar Marita avea aripi. 47,60 la final, nou record mondial ce dăinuie şi astăzi, la 30 de ani de atunci!

S-a retras în 1987, călcîiul lui Ahile. Pînă prin 1991 a avut linişte. Apoi…

10.000 în pericol. Ea printre ei?
„Ilegale, însă nedetectabile”, aşa au fost botezate substanţele pe care Marita le-ar fi primit. Da, RDG-ul era leagănul dopingului, de pe la 1964 se pornise la treabă şi, conform dezvăluirilor ulterioare, apărute după căderea Cortinei de Fier, peste 10.000 de sportivi avuseseră nu numai cariera, ci şi viaţa în pericol. Gurile rele spuneau că domnişoara Kock s-ar fi aflat pe această listă din 1981 pînă în 1984. Jucăria? Un steroid anabolizant, „Oral – Turinabol”. Cantitatea? Între 530 şi 1450 mg / an.

Marita n-a dezvoltat, niciodată, subiectul. N-a negat, n-a adeverit. S-a tras la Rostock, a deschis, dimpreună cu al ei soţ, un magazin de produse sportive. La loc de cinste odihneşte, aici, o poză: o tipă în echipament de alergare, cu numărul 521 pe piept, în timp ce pe fundal, pe tabela electronică, scrie „World Record”. E de atunci şi, tot de atunci, nimeni n-a cutezat să-l doboare.

La aproape 60 de ani, Marita e o doamnă împlinită. Are o fiică, fiica are fii, un soţ iubitor. Doar uneori, seara, cînd e linişte, apele Warnowului rostesc ceea ce antrenorii de nataţie glăsuiau, în RDG, cu trei decenii în urmă: „Nu-i putem apropia pe bărbaţi de peşti, dar le putem apropia pe femei de bărbaţi”. Şi unii afirmă că ACEL record nu poate ridica privirea din pămînt.

* Sursa: elmundo.es