O, ce veste minunată!

Azi, Berlinul celebrează 60 de ani de la o idee. A unui ziarist. Plămădită din nervi, pe două coloane ale celui mai tare ziar, iniţial fără acceptul UEFA

În biroul său de la etajul al doilea, Gabriel Hanot fierbe. Nu fumează, mestecă, de nervi, tutunul. Recapitulare. Decembrie 1954, ungurii de la Honved au bifat un turneu în Anglia. Cei de la Wolwerhampton Wanderers i-au învins. Scurt pe doi. Un ageamiu, un neînţărcat, Desmond Hackett, scrisese prin Daily Express că englezii deveniseră „campionii mondiali ai echipelor de club”. Pe bune? De unde, tată, atîta aroganţă? Băăiii, vremea imperiilor a apus!

Se aruncă pe maşina de scris. Ţine rubrică de fotbal în L’Equipe, ziarul ce dă ora exactă în soccerul european. Ştie cu ce se papă sportul ăsta. Acu’ posedă 65 de ierni, dar, la a sa viaţă, a fugărit „obiectul”. 12 meciuri în echipa naţională a Franței, căpitan, fondatorul campionatului modern din Hexagon, pe la 1932. Nu poate tasta, de furie, nici o literă. Rupe uşa redactorului-şef, Ferran. „Jacques, mor! Să n-am zile dacă am văzut aşa ceva! Auzi, Campionii Lumii, scris cu C şi L mare! Trebuie să facem ceva!”. „Ai o pagină, sări cu o propunere!”. GATA! Asta e! Prinde a scrie cu viteza sunetului.

Cupa Pirineilor, Mitropa Cup…
„Nu trebuie să mai aşteptăm. Am avut Cupa Pirineilor, am avut Mitropa Cup. Stăm ca echipele din Estul Europei să facă turnee în Anglia sau cele din Albion să vină aici? Dacă trupele englezeşti sînt sigure de hegemonia lor în fotbal, de ce nu organizăm un turneu adevărat, european?”. Două coloane pline de năduf, dar poate cele mai importante din istoria ziarului. Este actul de naştere al Cupei Campionilor Europeni!

Trec două săptămîni. Hanot primeşte o scrisoare. Juan Touzon, preşedintele Federației Spaniole de Fotbal, a cerneluit: „Am citit rîndurile dumneavostră. Proiectul ni se pare super interesant. Aveţi sprijinul meu şi al prietenului Santiago Bernabeu, care vă pune la dispoziţie stadionul lor, cu 100.000 de locuri!”. Primul pas e făcut. Iar drum la Ferran la poartă. „Jacques, adună banii, eu fac vorbele. Dăm drumul la treabă!”.

Hanot pune totul pe hîrtie: 14-16 echipe, partidele miercurea, pe înserat, pentru ca muncitorii să treacă pe acasă şi să ajungă, apoi, la meci, televiziunile şi ziarele din fiecare ţară să promoveze totul, sistemul să fie eliminatoriu, pentru a reduce numărul de jocuri.

Kiev n-a mai ajuns, Hibernian a zis pas
Într-o dimineaţă de aprilie, 1955, la invitaţia ziarului, la Paris, în Salonul Gobelins al Hotelului Ambassador, 20 de boşi de la 15 echipe cu ştaif semnează condica. Dinamo Kiev n-a ajuns din cauza vremii, Hibernian a renunţat. Real Madrid e acolo, Servette, Djurgarden, Chelsea, AC Milan, Honved. Se discută aprins. Sistem de eliminare directă, întîia finală, la Paris. Clubul extras primul din căciulă e gazda, păstrează reţeta, dar se ocupă de toată organizarea. Interesant e că multe dintre echipele din turenul inaungural nu sînt campioane în ţările lor. Şi mai interesant, UEFA, care are doar 10 luni de zile de viaţă, nu vrea să iscălească actul de naştere. Ori fără acordul stăpînirii e greu să construieşti ceva oficial. Faci doar amicale şi tot turnee-şuşă se cheamă. Norocul se numeşte Henri Delaunay, primul secretar general UEFA. E franţuz, se înţelege cu Hanot, minte destupată, îşi dă seama că poate fi o afacere.

Pe 4 septembrie 1955, la mai puţin de un an de la naşterea ideii, la Lisabona, Sporting şi Partizan Belgrad dau piept în primul meci din istoria noii „Cupe a campionilor europeni de cluburi”. Delaunay mai trăieşte doar două luni. Hanot prinde vreo 12 finale.

În această seară, la Berlin, e a 60-a bătaie a inimii sale, între Juventus şi Barcelona.

Sursa: Arhiva L’Equipe