Povestea Atletului veşnic

A căzut dintr-o barcă, după un concurs. S-a odihnit la 45 de metri sub apă. L-au găsit, l-au primenit, l-au cusut. O pauză de 2.000 de ani

Aiolos, zeul vîntului, pare că s-a supărat pe muritori. Suflă cu putere, corabia zici ca-i o coajă de nucă acolo, în Adriatica. Lemnul scîrţîie, frînghia ce ţine minunea se rupe, spalsh!, Akakios, Chariton, Eutychius, Kleitos ori Pantaleon, bătrîni lupi de mare, nu mai au ce face. „Poseidon, porunceşte pruncului tău să tacă şi ofrandă-ţi vom aduce!”. Dar stăpînul mărilor pare să nu-i audă. Şi, cu un zgomot surd, Atletul se prăbuşeşte în apă. Şi se duce, se tot duce.

Anii trec. Anii? Secolele. Secolele? Mileniile.

O întîlnire la 20 de secole
Zeiţa liniştii doarme. E cald, marea bate-n smarald. Rene Wouters, belgianul, s-a născut în apă. Nu i-au dat biberon. I-au pus un tub de respirat, aşa l-au înţărcat, şi, la scufundat! Asta face şi acum! De fapt, asta face de peste 40 de ani. E pe costa dalmată, Insula Vele Orjule. Plonjează, coboară, se uită la ceas. Undeva la 45 de metri! Atunci îl zăreşte! Tremură! „Rene, stai calm, ai mai văzut tu de astea!”. O formă cam la doi metri. E Atletul! Acoperit de alge, de patina timpului. Dar viu! Viu şi doar puţin vătămat!

Apoxiomen îi spune. Lisip din Siciona, contemporan cu Alexandru cel Mare, i-a dat viaţă. Trup zvelt, picioare musculoase. Primul care a încercat să reprezinte altfel nuditatea masculină în poziţie verticală. E după întrecere. Cu racleta de lemn pe care o ţine în mîna dreaptă se pregăteşte să-şi şteargă nisipul, sudoarea şi uleiul cu care e uns. Stă relaxat, semn că-i învingător. Ai senzaţia că acum se mişcă. Planurile nu-s egale, pleoapele întredeschise grăiesc despre oboseală, dar privirea-i concentrată, fermă! Lisip, mare pişicher, a ignorat vederea frontală, obligă admiratorul să-i soarbă opera din mai multe unghiuri.

Apoxiomenul din Croaţia e o copie din bronz. Scăpată în urma unei furtuni, în mare, la un secol după Hristos. Wouters îi anunţă că l-a găsit după cea mai „cool” scufundare din a sa viaţa. Şi că Atletul nu mai vrea să doarmă în apă. Trei ani specialiştii caută soluţii. E un 27 aprilie, 1999, cînd Apoxiomen respiră din nou. Imperii au erupt şi au murit. Civilizaţii întregi s-au născut şi au pierit. Religii diferite prinseră viaţă, oamenii continuară să se suie în bărci, să navigheze, să descopere, să plece la luptă. Dar el rămăsese acolo. Preţ de două milenii!

L-au gîdilat cu raze gamma şi chiuit-au cînd şi-au dat seama că-i sănătos. Bronzul nu se făcuse de rîs. Se umpluse de alge, de nisip, de vietăţi ce vrut-au să-l macine, dar nu s-a predat. L-au curăţat. Sapte ani! Da, aproape 3.000 de zile. Dar ce-s 3.000 de zile cînd el luase o pauză, după concurs, de 2.000 de ani?

L-au îngrijit, l-au consolidat. Prin lăuntrul său îi băgară întărituri. Privitorul nu le observă, dar el, Atletul, e mai sigur. L-au lipit în mai bine de 20 de puncte. I-au admirat perfecţiunea, l-au recompus acolo unde timpul, apa şi bacteriile au vrut să-l culce la pămînt. L-au desalinizat. I-au făcut o aşa-zisă bază anti-cutremur. L-au primenit.

Din nou pe stadionul din Olympia
După şapte ani de muncă, El, Atletul, putea reauzi strigătele publicului. Gata să se întreacă, umăr la umăr, cu Orsippus din Megara, primul sportiv din istorie ce a alergat gol. Să se dueleze cu Varazdat, boxerul armean de la Jocurile Olimpice. Sau cu Cynisca din Sparta, da, întîia femeie ce a triumfat la o Olimpiadă. Sau cu uriaşul Diagoras din Rodos. Ori cu Theagenes din Tasos, puştiul care, la doar nouă ani, muta munţii.

Unsoare pe trup, implorarea zeilor, ultimele sfaturi de la Melesias din Atena, marele antrenor, apoi, în arenă, la „British Museum”. Pauza fusese prea mare.

Sursa: abcblogs