Everestul cel mic

Pictează pe parchet. L-au trecut pe iarbă, nu s-a simţit bine. E cel mai tare marcator din istoria tuturor Braziliilor. Falcao. Nici primul, nici Radamel

Gata, tată! Două piuliţe de 16 de strîns şi apoi se pleacă spre […]

Pictează pe parchet. L-au trecut pe iarbă, nu s-a simţit bine. E cel mai tare marcator din istoria tuturor Braziliilor. Falcao. Nici primul, nici Radamel

Gata, tată! Două piuliţe de 16 de strîns şi apoi se pleacă spre casă. Băieţii au terminat de instalat aparatele de aer condiţionat acas’ la don Marcelo Portugal Gouvea, preşedintele celor de la Sao Paulo FC. Şefu’ de echipă aruncă, aşa, pe final, undiţa. „Ştiţi, eu sînt fratele lui Falcão, fotbalistul!”. „Falcão cel mare?”, sună întrebarea. „Nu, cel mic!”, vine răspunsul. Nu e ironie, e adevărul. „Da? Atunci stai niţeluş jos, să discutăm o afacere!”, zice Gouvea.
Povestea-i asta.

Pictor cu mingea
Alessandro Rosa Vieira se apucase de mîngîiat mingea de mic. La 14 ani avea, deja, legitimaţie, la Guapira, club modest, dar bun de start. Moştenea stopul cu talpa de la ăl bătrîn, João Eli Vieira, cunoscut prin partea de nord din Sao Paulo drept „Vrăjitorul de mingi”. Un unchi mai şugubăţ îi zisese că ăsta nu e nume de fotbalist brazilian, ci de şef de restaurant macaronar. Cum trăgea la faţă spre chipul lui Falcão, uriaşul care jucase pentru Internacional Porto Alegre de 400 de ori, aşa îi rămăsese numele.

Puştiu’ avea, clar, picioarele date cu super glue. Corinthians a auzit de el, l-a luat. Nu trecea an în futsal să nu cucerească ceva: o cupiţă, un trofeu, o medalie, singur, cu echipa, cu naţionala. Făcea numa’ „nenorociri” pe parchet: braziliene, bobiţe din foarfecă, bară – bară – gol, uitătură spre dreapta şi pasă pe stînga, spectacol cap – coadă. Brazilienilor oricum le place viaţa, el trăia la triplu fiecare joc.

Parchet – iarbă – parchet
În ianuarie 2005 a ajuns la Sao Paulo. Pe gazon, pe iarbă, la echipa de fotbal în 11. Trupa nu era rea: Rogerio Ceni, portarul cu milioane de goluri, Cicinho, ce avea să dea pe la Real Madrid sau Roma, Denilson, cu cazier la Arsenal, Marcio Amoroso, trecut pe la Borussia Dortmund sau Malaga. Dar Emerson Leao nu l-a halit. Zicea că ăştia din futsal sînt mingicari, dar acolo, pe parchet; nu fac mare brînză pe iarbă. L-a aruncat, aşa, în sictir pe gazon, însă băiatul şi-a făcut datoria. A bifat meciuri în campionat, a fost trecut pe listă şi-n Copa Libertadores. Dar nu dorea să stea unde nu era dorit.

A revenit la fotbalul pitic. Strîngea, în sală, cît o echipă de fotbal mare. Lumea îl iubea. FIFA nu mai ştia alt jucător al anului decît pe el.

În 2012, la Campionatul Mondial, i-a prins pe cei din Panama. Le-a marcat un gol – cel de-al 337-lea din cariera sa, apoi preşedintele federaţiei a venit cu o cupă şi un buchet de flori. Nu ştia ce se petrece. Alessandro Rosa Vieira, alias Falcão, îl întrecuse pe marele Nenem, specialistul de la fotbalul pe plajă. Stai, nene, aşa, păi, ce treabă are nisipul cu parchetul? Ei bine, în acea seară, tipul de 35 de ani devenise cel mai bun marcator din istoria tuturor selecţionatelor braziliene care au legătură cu fotbalul!

Nu vrea să fie Pelé!
Din cauza faptului că juca nonstop, că se antrena, la aproape 40 de ani, ca un nebun, a ajuns la paralizie facială. Medicii l-au tras deoparte, i-au zis să o lase mai moale, că nu-i a bună. Dar Brazilia avea meci cu duşmanul infinit, Argentina. S-a băgat cu mască, abia vedea mingea. A făcut minuni, au învins cu 3-2. Şi-a mai pus un cancioc de ciment la statuie.

Azi, la 37 de ani, Falcão joacă numai din plăcere, nu pentru bani. E tipul acela care produce faze de zeităţi, cu care ne delectăm pe siteurile de socializare cam în fiecare săptămînă.

Unii i-au spus că e un Pelé al futsalului. Nici nu a vrut să audă. A preferat să rămînă Falcão. Everestul fotbalului mic.

Sursa: falcao12.com

Cu Brazilia a cîştigat tot ce se putea cîştiga