„Şi eu, Laci, cu cine mai dau, acum, o tablă?”
Vasile Zavoda, pleşuvul, se duse. Nea Ţopică Voinescu, tovarăşul său de echipă, de viaţă şi de scară, a rămas doar cu amintirile. Unicul Rai din care nu putem fi alungaţi
„Laci, ţiu minte, mă, cum te-ai iţit tu […]
Vasile Zavoda, pleşuvul, se duse. Nea Ţopică Voinescu, tovarăşul său de echipă, de viaţă şi de scară, a rămas doar cu amintirile. Unicul Rai din care nu putem fi alungaţi
„Laci, ţiu minte, mă, cum te-ai iţit tu în vara lu’ ’50. Eu parcasem cu o săptămînă înaintea ta la CCA. Nea Feri Ronnay era Dumnezeul nostru, al ăstora cu caş la gură. Erai pleşuv de tînăr, mă, păr pe cap cît de-o baie şi de-o ploaie. Te-am luat la băşcălie fără preluare: că ai coborît direct din munţi; ai parat, ai zis că Rodna Veche asta a ta apare pe o hartă Iosefină şi s-a făcut linişte în vestiar. Am continuat, întrebîndu-te dacă ai conserve în valiza aia mare, de lemn, aşa, verzulie; ne-ai răspuns că pe ea au dormit «Feri» Puskas, Sandor Kocsis, Gyula Grocsics ori «Pepi» Zakarias, în tabăra aia de la Budapesta, unde te selecţionaseră după ce debutase și la Minerul Baia Mare, parcă, nu? Mamă, iar linişte de mormînt! Frate-tău te trăsese spre noi, că să dai o probă, că să vezi Bucureştiul, că p-aici îs tramvaie… Ţiu minte perfect, mă, că Piţi, Piţi Apolzan, ne-a zis atunci: «Şogoru’ ăsta e drăcos, mă!». Nu ştiu cum, da’ te citise!”.
Înţărcaţi direct în finala Cupei
„Laci, atunci, în 1950, era sistemul ăla ciudat, de se pornea prin martie şi se juca pînă-n decembrie. Mă, nici unul dintre noi nu a răsuflat în campionat. Ne-au aruncat direct în Cupă, pe «Republicii», cu 25.000 de suflete. Era fig în noiembrie ăla, da’ cui îi păsa? Titulari în finală, cu Flamura Roşie Arad! Ai dat să rupi uşa vestiarului. Era încuiată. Am rîs. Cu Bone, cu Petrică Moldoveanu, cu Apolzan. «Vasile – aşa ţi-a zis nea Feri -, ieşi înaintea noastră! Uite mingea, joacă-te cu ea cît poţi de mult, dar n-o fă pe viteazul! Nu încerca să arăţi mai multe decît ştii!». Ai sărutat balonul, mă Laci, mă, l-ai sărutat cum pe vremuri se săruta o spadă de care atîrna onoarea domniţelor la un duel, mă”.
„Şi-am intrat. Nu ne-au tremurat beţele, nu-i aşa? Flamura nu era rea. Cu Farmati, cu Petschovski, cu nea Nelu Reinhardt. I-am curentat, parcă, 3-1, nu? Primul tău trofeu. 26.11.1950. Ha, ha, şi al meu!”.
13 ani făr’ de ghinion
„13 ani mi-ai mîncat viaţa! 250 de meciuri ai băgat. Şi la CCA, şi la Steaua. Erai bun ca fundaş, niţel rudimentăruţ, dar băgai osu’, tată, băgai osu’. Ştii cînd te-am luat de nebun? Cînd ai început să rămîi, după antrenamente, în ploaie, să mai exersezi… Mergeam cu băieţii la «Bucegi», atingeam o bericioaică, tu, săreai la cap. Mă luai, mereu, în teleguţă. «Ţopică, tată, tu ai fineţea la tine, eu tre’ să compensez prin muncă». A doua zi îmi şopteau că stătuseși pînă se înserase, tu încuiaseși poarta”…
„Şi Helsinkiul, cu Olimpiada din 1952, şi turneul din Anglia, şi meciurile la echipa naţională, unde, cu RDG-ul, ai jucat la 35 de ani, toate astea sînt amintiri, omule, amintiri. Şi ziua aia, prin ’60 şi ceva, cînd o furaserăm de la Petrolul, toţi jucau bîza cu prosopul, în vestiar, şi tu, tu, mă, cel care nu vorbea niciodată urît, te-ai ridicat, aşa, în chiloţi, ai trosnit palma de bancă şi ai urlat: «Grijania ei de viaţă!». Măăă, ce linişte s-a făcut atunci!”.
„Am plecat cu un an înaintea ta. Mi-ai zis cum ţi-ai făcut retragerea. Te-ai dus în faţa lui Totoşu Onisie, antrenorul, cu care fuseseși coleg o viaţă, şi i-ai zis că nu te mai ajută balamalele. Drept, franc, fără păcăleală. Te-a mai ţinut şase meciuri şi te-a eliberat. Apăruseră lupuşorii tineri: un Gică Constantin, un Florică Voinea, Tătaru, Întîiul… Te-ai tras antrenor, ne-am luat apartamente aici, mă, în spate la Scînteia, să fim tovarăşi de bătrîneţe şi să mai depănăm o amintire, două”.
„Acum, mă Laci, mă, te-ai dus. Ştiu că nu te mai interesează, dar eu cu cine mai dau, mă, o tablă? De-oi putea, de m-or ţine tremurîndele astea, viu pe la tine, pe la cimitir. Da’ să nu mă pui să citesc pe crucea aia Vasile Zavoda, 26.07.1929 – 14.07.2014, că n-o fac! E clar? N-o fac, mă! Eu vreau să rămîn cu aia, cu «Grijania ei de viaţă»! şi, pac!, palma pe lemn! Că aşa trăiam noi fotbalul atunci, mă Laci, mă prietenul meu dintotdeauna, mă băiatule, mă”…
I-au spus Tigrul Akbar, după numele celebrului film din 1951. Nu s-a supărat, așa juca el, niţeluş mai bărbătesc…
Trupa de aur a CCA, cu Feri Ronnay antrenor. Zavoda II e al cincilea, între Bone şi Sfinxul Alecsandrescu