Badea Uşurelu, un D’Artagnan valah

Cu 360 de ani în urmă, un boier teleormănean lua faţa personajului lui Dumas. Poveste cu domnitori şi cavaleri. Fără domniţe

Vremurile-s tulburi prin Ţările Româneşti. Boierii cei mari urzesc intrigi, domnitorii se schimbă la fiece anotimp. Gheorghe […]

Cu 360 de ani în urmă, un boier teleormănean lua faţa personajului lui Dumas. Poveste cu domnitori şi cavaleri. Fără domniţe

Vremurile-s tulburi prin Ţările Româneşti. Boierii cei mari urzesc intrigi, domnitorii se schimbă la fiece anotimp. Gheorghe Ştefan urcă pe tronul Moldovei. E 1653. S-a războit cu Vasile Lupu, acum ia la mînă toţi prietenaşii acestuia. Hop, în cale-i apar Cantacuzinii: fraţii Toma şi Iordache! Îi sloboade-n beci, cheamă la el pe Grigore Hărăşescul, armaşul, starostele temniţelor, îi dă poruncă să descăpăţîneze puii de viperă. Fratele amărîţilor, Constantin Cantacuzino, prinde de veste: vinde tot ce e de vîndut, scoate galbenii de sub saltea, umple o ţoşcă infinită de monezi, o lasă la picioarele lui Vodă, dar nu e de ajuns. Gîdele ascute toporişca…

De la o Curte la alta
Constantin ajunge la Bucureşti, la Curte. Roagă vorbă la Domn, Constantin Şerban, zis „Cîrnul”, să scrie carte, să roage pe Ştefan să facă iertăciune. Depeşa-i gata, da’ cin’ s-o ducă?

Se face Sfat. Boierii-s precum ghioceii, privesc numa-nspre imineii de saftian. Dacă nu e vreme? Dacă ale coconilor capete se despart de grumaz cînd ei sunt pe drum? De ce să rişte? Unu’ singur şade dîrz; priveşte pe Vodă drept în ochi. E Badea Bălăceanu, postelnic, vătaf de aprozi. Matei Basarab, plecat la cele veşnice cu două luni în urmă-l iubea, se dusese vestea că pleacă la luptă cu pieptul dezgolit. „Măria Ta, mă duc eu!”.

Nu zăboveşte mult. Pitulează înscrisul la şerpar, se aieptează-n şa, îmboldeşte caii cu pintenii. Pîn’ la cealaltă Curte să tot fie. Nu vrea a auzi de droşcă, de caleaşcă, de poştalion. Lipeşte gîtul de-al calului! Lasă Urzicenii, trece-n Valachia Magna. Tîrgul Buzăului, Focşanii, Plasa Tecuciului. Zvîrle galbeni şi ia armăsari. Unde nu merge, scoate sigiliul Domnului. Bîrlachul, Vasluii şi… E tot numa’ colb, bidivii mor supt el. Se ridică, înghite drumurile. 24 de ore nu se dă jos! Ameţeşte, schimbă ziua pe noapte tot urlînd la cai. Douăzecişipatru de ore!

„Întru acel ceas au căzut cu rugăminte Constantin postelnicul Cantacuzino frateli Tomi vornicului şi al lui Iordachi vistiernicului au scris Constantin vodă Basarab la Gheorghi Ştefan Voda… Să-i sloboadă pre acei doi boiari, să nu-i omoară… şi căpitanul acela, ce-au vinit cu căţile, întru o zi şi într-o noapte din Bucuresci au ajuns în Iaşi i-au pus muntenii nume de atuncea Uşurelu”
Ion Neculce, „O samă de cuvinte”

„Omorît-i-au au ba?”
Gata! Se vede Palatul! Nu mai poate respira. Întinde doar cartea. Vodă-l chemă pe marele armaş. Şi scrie Radu Popescu, cronicarul: „L-au întrebat: trăiesc au omorît-i-au?”. Toma şi Iordache sînt vii! Sînt lăsaţi liberi. Tremură şi plîng…

Badea Bălăceanu se trage spre Bucureşti. N-ajunge bine că deja lumea-l porecleşte „Uşurelu’” pentru că a stat, pe nesimţite, 24 de ore în şa. 390 de kilometri înghiţiţi!

La Curte se lasă cu mistreţi la proţap şi udătură multă. Iar coboară-n cerneluri peniţa Radu Popescu şi zice: „De atunci, mare milă a avut Badea de la Cantacozineşti”. Sindrofia ţine ca-n basme, trei zile. Toţi boierii vorbesc despre isprava Bălăceanului. Vodă nu-l lasă a pleca cu mîna goală. Îi aşază pe umăr un contăş, pe care-l va purta cu mîndrie.

Ctitor de biserici
Povestea nu se termină aici. În februar, anul următor, seimenii, un corp de mercenari, vor să-l răstoarne pe Vodă. Uşurelu’ bagă hamgerul în ei, dar aceştia, răzbunători, îi ard casele. La 1658, cînd Şerban e mazilit, ia calea Lehiei. Revine, e Mare Serdar şi Mare Vornic. Dimpreună cu al seu frate, Pătraşcu, ridică Biserica Sfîntului Dumitru sau a Bălăceanului.

Se stinge la august 14, 1687. Coboară în adormire la Mitropolie. Dacă aveţi vreme, daţi pe-acolo. E povestea unui D’Artagnan, înainte ca acesta să fie zămislit de către Dumas!

Sursă: „Istoriile Domnilor Ţării Româneşti”, Radu Popescu

Biserica Bălăceanului, ridicată de el la 1674, nu mai există. În forma actuală datează de la 1819