Senatorul melcilor

Frank Duryea este numele primului cîştigător de raliu din istoria SUA. 87 de kilometri în 10 ore şi jumătate. 89 de maşini înscrise, şase pe grilă, două la finish. Poveste de acum 117 ani

„Să dea dracii în ea […]

Frank Duryea este numele primului cîştigător de raliu din istoria SUA. 87 de kilometri în 10 ore şi jumătate. 89 de maşini înscrise, şase pe grilă, două la finish. Poveste de acum 117 ani

„Să dea dracii în ea de zăpadă! Acu’ s-a găsit, mă, să ningă?”. Patronul ziarului „Chicago Times-Herald” fierbe. Fierbe şi pufăie din trabuc asemenea unei locomotive. De vreo două primăveri începuse, în Statele Unite, construcţia de autovehicule. Wow, ce termen! Francezii făcuseră, deja, o cursă, ce naiba, ei, americanii, rămîneau în urmă? Ţinea minte perfect. Pe 15 iulie, da, pe 15 iulie 1895 dăduse la tipar vestea că va avea loc o „întrecere între vehicule echipate cu motoare” sponsorizată de jurnal. Îi dădeau drumul din Chicago, trăgeau dungă pînă-n Milwaukee, cale de 133 de kilometri, aruncau un premiu de 5.000 de dolari, se înscriau, după calcule sumare, vreo 89 de maşini şi spectacolul era gata.

Vara nu-i ca iarna. Şi viceversa
Se făcuse august, căzuse bruma, se sfîrşise şi octombrie. Acu era Thanksgiving Day, 28 noiembrie. Nu mai puteau aştepta. Prima cursă de maşini din istoria Americii trebuia să aibă loc. Gata! „Cîte, sunt, nepoate, în total?”, aruncase vorbă spre un băietan. „Şase, şefule, şase!”.

Aşa era. Şase, după cinci. Toate maşinile. „Shit!”, zisese şi scuipase în coşul de gunoi. Traseul se redusese la vreo 80 şi ceva de kilometri, din 89 rămăseseră o mînă de concurenţi, afară erau patru grade şi cădea zăpadă cu tona.

A ieşit lîngă parcul „Jackson”, gata de start. Primul lucru simţit a fost frigul. Jura că văzuse un cîine ale cărui picioare din spate făceau unghi perfect drept cu coada. Venise Frank Duryea, cu o maşină şmecheră, zămislită de el şi de frac’su. Cu 25 de zile înainte, dăduseră cu ea într-un şanţ. Se lăudau că o reparaseră. Mai erau două „Benz”-uri, două „electrice” şi figurantul ăla de la H. Mueller and Company. Nici el nu ştia ce are. Unii ziceau că-i motor de „Benz”, alţii că şi-a băgat nasul, alţii că… Au pus două condiţii: maşinile să aibă minimum trei roţi şi să poa’ să ducă doi pasageri. Şoferul plus un arbitru. Cel din urmă trebuia să supravegheze traseul, să verifice ceasul, să treacă pe un tabel consumul…

Cai-putere şi cai-obstacole
Şeful de la ziar s-a uitat la ceas la 8.55 A.M. şi a urlat „Gooooo!”. Nici n-a plecat bine de pe loc, că un „Benz” a dat peste un cal. N-a mai putut porni şi a avut nevoie de… alt patruped să-l scoată „în decor”. Au venit poliţişti, circ, scandal. Cele pe baterie, de la frig, au rămas fără! „Erau bune vara, nu iarna!”, a ţipat un pilot. Right, avea dreptate. Duryea a întors primul la Evanston. Aşa stabiliseră. Chicago – Evanston, tur-retur. Pe hîrtie, 87 de kilometri. Fix! A crezut că Benz-ul rămas în cursă îl depăşise, dar nu era aşa. S-a oprit 55 de minute la parcul „Humboldt”, să repare doi cilindri. A tras la o benzinărie şi, apoi, patru minute, a aşteptat la barieră.

A ajuns primul. Ceasul arăta 7.18 P.M. Frank Duryea era primul campion al unei curse auto din istoria SUA. Undeva la 10 ore şi 23 de minute. Motorul nu-i jucase feste, dar atît putea. Cam 11 km pe oră. Cît un melc-atlet.

Puţină lume l-a felicitat la finish. O mînă de oameni. Cine să mai stea la minus cinci grade să strîngă mîna campionului?

Au plecat spre case. Peste o oră şi jumătate, a apărut şi maşina îngîmfatului de Mueller. Arbitrul, Charles B. King, trecuse la manşă, pentru că adevăratul pilot îngheţase bocnă. L-au dat jos cu şpaclul de pe scaun vreo doi amărîţi rămaşi prin zonă.

Aşa s-a scris istoria. Din 89, plecaseră şase. Iar două apucaseră să treacă linia de sosire…

Frank, în dreapta, cel cu mustaţă, înainte de start. Aşa va concura: cu pardesiu şi pălărie

„Harta” cursei reprodusă la o jumătate de secol de la finiş

Fraţii Duryea au continuat să producă autovehicule. La unele, le-au pus şi „coperiş”…