Never walk alone

Nişte americani i-au dat viaţă, un englez a crescut-o, iar un scoţian i-a fost naş în vestiar. Cea mai frumoasă melodie de pe stadioane a împlinit 67 de ani!

VIDEO /  Liverpool – Barcelona – You’ll never walk alone

[…]

Nişte americani i-au dat viaţă, un englez a crescut-o, iar un scoţian i-a fost naş în vestiar. Cea mai frumoasă melodie de pe stadioane a împlinit 67 de ani!

VIDEO /  Liverpool – Barcelona – You’ll never walk alone

„Cioc, cioc!”. Bătăi în uşă. „Come in!”. Două „gulii” se iţesc. Roger Hunt şi Tommy Smith. Trag cu coada ochiului în spate, ca şi cum ar ascunde ceva. Ori pe cineva. „Mister, am vrea să ascultaţi ceva, trei minute!”. Bill Shankly, uriaşul antrenor al celor de la Liverpool, nu ştie ce să creadă. Îi cunoaşte de pişicheri pe ăştia doi, dar nici chiar aşa, să se apuce de cîntat???… Răsare a treia „gulie”. Aaa! E Gerry, Gerry Marsden. Liderul formaţiei „Gerry and the Pacemakers”, despre care se spune că ar fi fost numărul unu dacă Beatles nu exista… E vara lui 1963, FC Liverpool se află în pre-season, iar băieţii l-au rugat pe mister să-i permită şi lui Gerry să vină cu ei. De obicei, nu halea aşa ceva, dar băiatul ăsta de 20 de ani chiar era fiert pe fotbal şi pe echipă. În plus, şmecher de rasă. Nici nu punea dreapta pe chitară, că 20-30 de domnişoare din sală erau deja leşinate. L-au „păcălit” frumos… A închis ochii şi l-a suit în autocar…

Broadway, 1945
Gerry vorbeşte repede, ca şi cum ar avea lecţia învăţată ad-literam. „Melodia e compusă în 1945, de Rodgers şi Hammerstein, nişte adevăraţi, absolvenţi de Broadway în perioada de aur a music-hall-ului. «Carusel» îi zice piesei. Netty, verişoara lui Julie, personajul principal feminin, îi cîntă bucata asta după ce Billy Bigelow, bărba’su, s-a sinucis în urma unui jaf armat eşuat. Asta e în actul al doilea. Apoi, pe final, iar reapare. Billy coboară din ceruri pentru a fi alături de Louise, fiica lui şi a Juliei, care tocmai termină liceul”…

Shankly, cu mîinile împreunate, cu scaunul dat pe spate, crede că e luat la mişto. Liverpool n-a mai luat un titlu din ’47, el are termen pînă ieri să formeze o nouă echipă şi ţîcniţii ăştia trei o pun de un band? Dacă Nessie, soţia sa, n-ar fi fost topită după Gerry ăsta, ce minge ar fi făcut din fundul lui…

Nu zice nimic! Face doar un semn, cu capul, ceva de genul: „Băiete, oi fi tu mare, dar bagă repde, că n-am vreme!”… Apoi ciuleşte urechile. Ăia doi surîd, „ucigaşul” de domnişorici îşi drege glasul şi începe. „When you walk, through a storm, hold your head up high”… Oaauuu, ce naiba? „Walk on, walk on”… „Doamne, cum sună din gura băieţaşului asta care a venit în vestiar îmbrăcat la costum”… „With hope in your hearts…You’ll never walk aloneee”. Shankly a uitat să respire… Nu mai poate vorbi. Stînge mîna greieraşului şi-l întrebă doar atît: „Dacă nu sunteţi în turneu, la final de august, la meciul cu Forest, e bine?”.
Hunt şi Smith bat palma. Cunoşteau marfa, se bazau pe ea.

Cîntec pentru cărţile de istorie a fotbalului
Restul, e poveste! Gerry şi trupa trag melodia în 1963, toamna. Patru săptămîni pe întîiul loc în topuri. La primul meci pe „Anfield”, cormoranii din „Kop”, care obişnuiau să cînte, la încălzire, hiturile momentului, uită de ele. La un meci cu Leeds, în finala Cupei, comentatorul Kenneth Wolstenholme începe să plîngă şi clamează public ca „Never walk alone” să devină imnul lui FC Liverpool. Cerere acceptată.

De melodia asta aveau să se agaţe şi Elvis, şi Frank Sinatra, şi Pink Floyd şi Tom Jones. O singură dată însă Urania, muza muzicii, simţea că i se face pielea ca de găină. Prin mai 1989, la o finala FC Cup, între Liverpool şi Everton. „Wembley”, la o lună după tragedia de pe „Hillsborough”. Trei minute, Gerry Marsden fusese rugat să mai performeze o dată…

„Faceţi linişte! Îi auziţi cum cîntă?”. Peste 45.000 de suporteri cîntă la fiecare meci

Gerry, cel cu chitar a fost omul cu ideea