Paralimpici cu IQ de Einstein

Cea mai mare ruşine din istoria JO pentru persoane cu dizabilităţi s-a petrecut la Sydney, unde spaniolii au venit cu sportivi ”plini” de probleme. Unii jucau şah, alţii dansau pînă dimineaţa în discoteci

Cînd treci cu privirea peste ei, […]

Cea mai mare ruşine din istoria JO pentru persoane cu dizabilităţi s-a petrecut la Sydney, unde spaniolii au venit cu sportivi ”plini” de probleme. Unii jucau şah, alţii dansau pînă dimineaţa în discoteci

Cînd treci cu privirea peste ei, ţi se rupe cămeşa. Doi abia îşi trag piciorul drept, mai ceva ca Peneş, „Curcanul”. Vreo trei îşi duc mîna stîngă la obraz cu ajutorul celei drepte, pe post de macara. Unul are o albeaţă pe ochi, cu nişte ochelari cu lentilele atît de groase, încît sticla de la sifon pare de ordinul milimicronilor pe lîngă ele. Mai sunt patru, poate cinci, care au defrişat Parcul Natural Sierra de Grazalema pentru a-şi face proteze. Nu-ţi permiţi să rîzi. Sunt sportivii care vor reprezenta Spania la Jocurile Paralimpice de la Sydney, 2000. Se pregătesc să decoleze spre pămînt australian…

Stau acolo din 18 pînă în 29 octombrie, printre 3.846 de atleţi din 127 de ţări.

Cînd avionul se reîntoarce, e mai greu cu 107 medalii, dintre care 38 de aur. La scară, pe covorul roşu, fanfara cîntă, se lasă cu lăcrimi, cu îmbrăţişări, cu panseluţe, cu bliţuri şi microfoane.

Într-un colţ stă Carlos Ribagorda. Surîde. E jurnalist sub acoperire, dar a mers cu ”paralimpicii” la Sydney, ca membru al echipei de baschet. „Handicap” locomotor. Îi lasă să-şi tragă sufletul şi, a doua zi, dis de dimineaţă, pe răcoare, îi ia la mînă.

„Capital” aruncă Spania în aer!

„Sunt foarte sigur că am furat la atletism, tenis de masă, baschet şi înot. Sunt sigur că am făcut acest lucru la volei, ciclism şi tir cu arcul. Am oarece dubii la călărie, judo şi tenis în scaunul cu rotile. În rest, am evoluat cinstit”, au fost primele cuvinte ale jurnalistului Ribagorda. ”Nimeni nu le-a făcut un control sportivilor. Marea lor majoritate avea peste 70 IQ, limita minimă cerută pentru paralimpici. Unii jucau, seara, în cantonament, şah. Cînd intram pe parchet mă uitam în stînga şi în dreapta şi mă întrebam: <<Mă, care dracu o avea dizabilităţi, că au dansat pînă la trei dimineaţa în discoteca>>!?”

Carlos a mers mai departe. ”Cunosc un sportiv plătit cu 225 de dolari pe lună, cu probleme mentale, care primeşte suma asta pentru a concura la federaţia celor cu probleme fizice! Pînă aici au ajuns! De ce fac asta? Mi-au mărturisit că nu mai au sponsori, că nimeni nu investeşte în ei! Au spus că dacă se întorc plini de medalii o să apară şi banii!”…

La început, Martin Vicente, şeful delegaţiei, l-a luat cu: ”Nu ţi-e ruşine, mă huliganule, să vorbeşti aşa despre oameni cu probleme grave?” Apoi, în faţa evidenţelor, a lăsat-o mai moale. 10 din cei 12 componenţi ai trupei de baschet erau perfect sănătoşi! Din toate punctele de vedere. Au predat, pe final de an 2000, vreun sfert din medalii. Vorba bancului. ”În prima zi, sportivii noştri au luat o medalie. În a doua zi, trei. În a patra zi, cinci. În a patra, i-au prins!”

„În unele meciuri, ne rugau s-o lăsăm mai moale, să nu se prindă lumea că suntem sănătoşi”, a spus Carlos în presa vremii