Davila, omul de fotbal

Fiul autorului lui „Vlaicu Vodă” şi nepotul organizatorului sistemului medical modern din ţara noastră a fost unul dintre pionierii „foot-ball-ului” bucureştean

„Domnu’ Dorel, domnu’ Dorel, mai lăsaţi, vă rog, alergătura asta şi haideţi spre casă! Un dement l-a lovit pe […]

Fiul autorului lui „Vlaicu Vodă” şi nepotul organizatorului sistemului medical modern din ţara noastră a fost unul dintre pionierii „foot-ball-ului” bucureştean

„Domnu’ Dorel, domnu’ Dorel, mai lăsaţi, vă rog, alergătura asta şi haideţi spre casă! Un dement l-a lovit pe conu’ Sandu şi pare că se stinge!”. Slujnica abia poate vorbi la marginea terenului de fotbal. În hurducăiala şaretei, începe să depene. „Neamul ăsta e blestemat cap-coadă”, îşi zice… Bunicul, Carol, marele medic, a avut pareză, a prins tifos la închisoarea de la Telega, antrax în Războiul de Independenţă, a făcut furunculoză generală şi s-a pricopsit cu sciatică gravă. Prima bunică, Maria Marseille, a murit la naşterea unui copil. Bunicul s-a căsătorit cu Ana, descendentă din Goleşi, frumuseţe fără seamăn. În loc de chinină, un coleg de-al lui Carol i-a dat stricină, murind în chinuri groaznice… Mama, Hortensia Keminger, stătuse doar trei ani căsătorită cu tatăl… Apoi, vreo alte cîteva căsnicii. Alexandru Odobescu făcuse o pasiune pentru ea… Neîmpărtăşită. Scriitorul se sinucisese cu o doză de morfină. Acum, un dement atentase la viaţa lui Alexandru, autorul lui „Vlaicu Vodă”. Era clar. Neamul Davila fusese afurisit!

Om de litere? Nu! Penel? Nu! Halat alb? Nu!

Nu se aruncase în sămînţa familiei. Nici pictor, nici doctor, nici scriitor. Îi plăcea fotbalul. Dimpreună cu Mario Gebauer aduseseră în Regat întîia minge de fotbal „adevărată” la care lumea se uita ca la urs. O fugăreau pe terenul de la „Bolta Rece”. Tot aici puneau bazele „Olympiei”, în toamna lui 1904, prima echipă de foot-ball din Bucureşti. Doi ani consecutiv, în 1910 şi 1911, cucerea „Cupa Herzog”, asimilată drept campionat al ţării. Războiul bătea la uşă, dar el continua să alerge prin mocirlă. În 1915, tatăl, Alexandru Davila, rămînea paralizat după atac. Nemţii din echipă plecaseră pe front, românii fugeau spre rugby sau către Colentina, nou-fondata. Mîhnit de toate acestea, se retrăgea, la nici 30 de ani…

Cu fluierul în gură

Nu putea, însă, sta departe. În 13 martie 1916, era „la centru” la un meci al celor de la Colţea cu Bukarester IHC FC. Cunoştea la perfecţie regulile, toată lumea îl respecta. Devenea un metru-etalon în ale arbitrajului.

Continua să trăiască pentru fotbal. Inaugura cuvîntul „scouting” şi colinda Ţara cea Mare după talente. În ’36, la finele unui 1-2 cu Ungaria, pe „ONEF”, Regele l-a tras de urechi pentru selecţie, deşi nu era antrenor. Scîrbit, n-a mai vrut să audă de fenomen. El, Theodor Davila, fiul lui Alexandru, nepotul lui Carol, unul dintre părinţii fotbalului bucureştean, era atins de blestemul familiei. Se stingea la 50 de ani, după ce respirase foot-ball, în perioada în care acesta abia renunţase la landou…

Theodor Davila (în centru, rîndul din mijloc), avea să dea numele unui trofeu interbelic cucerit de Rapid Bucureşti