Gaură de golf făcută cu mina!

A ieşit al 75-lea din 75. Aşa e cînd te pregăteşti pe un teren pe care talibanii au pus numai ”antipersonale”. La prima încercare, a lovit de 13 ori! Cu toate acestea, vrea să ajungă precum Tiger Woods

Începe să […]

A ieşit al 75-lea din 75. Aşa e cînd te pregăteşti pe un teren pe care talibanii au pus numai ”antipersonale”. La prima încercare, a lovit de 13 ori! Cu toate acestea, vrea să ajungă precum Tiger Woods

Începe să răspundă la întrebări. Cei vreo 250 de jurnalişti aşteaptă traducerea din persană, apoi rîd non stop. „Prima oară m-a obosit oraşul. Am înţeles că sunt vreo 12.000.000 de suflete. Două dintr-astea fac cît ţara mea. Apoi, metroul. N-am văzut de cînd sunt aşa ceva! Cu opt linii, staţii interminabile, lume multă. Oauuu! Cînd am ajuns la teren, eram deja mort. În prima zi, a trebuit să-l străbat pe tot, de la un capăt la celălalt. 15 kilometri, pe jos…Cine era pregătit pentru aşa ceva? Găurile 10, 11, 12. Păi la Kabul se termină la nouă!”.

A jucat prima oară pe iarbă!

Pe cartonaşul din faţa sa scrie Ali Ahmad Fazel, Afganistan. Jocurile Asiatice de la Guangzhou au luat final. A terminat concursul de golf pe locul 75. Din 75 de concursanţi. Bate în 19 ani, poartă o şapcă verde, cu „Kabul Golf Club” şi o poză cu Tiger Woods în portofel. „Fotografiat înainte să calce pe bec!”, ţine să precizeze. Este unul dintre cei doi jucători din ţara sa. A terminat la 194 lovituri în urma premiantului, dar nu e supărat. „Am jucat prima oară pe iarbă în viaţa mea. Acasă merg la teren călare pe cal. L-au construit comuniştii, acum 40 de ani. Pînă în 2001, cînd talibanii au căzut, a fost minat!!! Era un sport de capitalişti, de americani, nu te puteai distra cu el! În 2004 au terminat deminarea, dar au pus nişte plăcuţe: «Călcaţi numai pe aleile marcate. Dacă nu respectaţi însemnele, o faceţi pe propria răspundere»! Vă daţi seama cum m-am pregătit. La fiece pas te gîndeşti că… E numai nisip, dar sperăm ca în doi ani să-l facem verde”.

Pe plasmele din sala de conferinţe de presă curg imagini cu evoluţiile sale din China, de la întîlnirea „greilor” asiatici. La prima lovitură, a avut nevoie de 13 încercări pînă să coboare mingea în gaură. Treisprezece!!!

„Americanii din forţele de pace m-au învăţat să joc. Pe mine şi pe un taximetrist care le mai face servicii. Am fi fost mai mulţi, dar, în 1999, în noiembrie, pe stadionul central, au executat vreo 10 inşi pe care-i prinseseră jucînd”. N-are forţă să continue ideea asta. Se apucă de alta. „Am un singur vis. Ba nu, două! Primul, aş vrea să devin jucător profesionsit. Chiar dacă îmi va lua cinci ani, tot o să încerc. Al doilea, să am şi eu un caddy, un băiat care să-mi care sacul. M-a cocoşat! Vedeţi, nici aşa nu e bine? Le-am cerut crose, pantofi, mănuşi, mingi, sucuri. Cei de la federaţie au făcut un efort şi mi le-au luat. Toate astea, însă,  cîntăresc”. Spune asta şi surîde. În sală, însă, niciunul dintre cei 250 nu zîmbeşte.

Dacă te uiţi la poză, zici că-i profesionist. În interior, însă, e multă tristeţe!