Impossible is nothing

A primit doi plămîni nou nouţi. A jucat table cu Sf.Petru. În şase luni a rezolvat 7.200 de pastile! Apoi a urcat la aproape 6.000 de metri şi a înfipt un steag pe care scria ”Fibroză chistică”

Stă în faţa […]

A primit doi plămîni nou nouţi. A jucat table cu Sf.Petru. În şase luni a rezolvat 7.200 de pastile! Apoi a urcat la aproape 6.000 de metri şi a înfipt un steag pe care scria ”Fibroză chistică”

Stă în faţa autoritaţilor chiliene. “Deeeci. Nume Irigoyen Patxi, vîrsta 35 de ani, spaniol, paşaport ok, solicită autorizaţie pentru ascensiunea Anzilor. Buuunn. Suferiţi de ceva, operaţii importante, luaţi medicamentaţie?”

Barbatul din faţa lor răspunde fără ezitare: “Da, am dublu transplant pulmonar. Luam şi cîte 40 de pastile pe zi, acum le-am redus. Tuşeam la fiecare 20 de secunde. La 22 de ani, pensionat pe caz de boala”. “Auziţi, uitaţi care-i treaba, şi noi am gustat glumele lui Benny Hill, dar, din păcate, s-a stins acum 20 de ani. Deci, putem fi serioşi?”

Omului nu-i arde, însă, de şagă. S-a născut cu fibroză chistică, o boală ce macină plămînii şi pancreasul. În Spania, nenorocirea afectează unul din 4.000 de oameni. L-au dibuit la nouă ani. În vara lui 2.000 putea respira doar la 20% din capacitate. Tuşea  non stop. Muncise trei ani, dar l-au pensionat. Capăt de linie? Nuuu!

2.000, 3.000, 4.000, 6.000 metri!

Pe 7 ianuarie 2001, l-au operat şi i-au transplantat ambii plămîni. 12 ore a durat ”afacerea”. A trecut cu bine peste două stopuri cardiorespiratorii. Era alt om. Da, alt om, dar pornea dimineţa cu 12 pastile, se completa, la prînz, cu încă 20 şi dregea seara cu alte opt. Pe 7 ianuarie 2002, apoi pe 7 ianuarie 2003 a stat acasă şi a revăzut operaţia. Plîngînd. Pe 7 ianuarie 2004 a decis că e cazul să renască. S-a apucat de sport, sub supraveghere. A revenit la muncă. A suit pe munţi în Spania, mai întîi doar pe doimiari. A trecut în Elveţia, deja la 3-4.000, a atins Breithornul, 4.164 metri.

Apoi s-a întrebat: o persoană care a suferit un transplant pulmonar poate urca la 6.000? Lumea l-a luat drept nebun. ”Stai, tată, în banca ta! Mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-a dat viaţă!”. Dar el dorea să demonstreze că legumele nu au două picioare.

În ianuarie 2009 – culmea, la opt ani de la… – a plecat în Chile. Anzii cei mari. N-au vrut să-l lase. Le-a arătat toată documentaţia. Şi aşa au fost sceptici, dar…Pînă la 4.000 de metri a fost ok. La 5.000 era deja frig, minus opt grade în refugiu, minus 20 afară. A început să vomite, să simtă dureri. N-a abandonat. La 5.500 m unul dintre medici a strigat ”Stop joc!”. Ascensiunea a continuat. La un moment dat, după patru zile de escaladare, ajunsese în punctul terminus. Mîncarea era pe sfîrşite, resursele fizice, la fel. ”Patxi, am promis acasă că nu vom face nebunii. Am demonstrat ce aveam de demonstrat, eu zic căm e cazul să ne întoarcem”, i-au spus prietenii. Aşa au şi făcut, n-avea rost să rişte. Altimetrul arăta 5.815 metri. Nu atinseseră vîrful Cerro de las Tortolas. Limitele umane, însă, da.

Patxi e cel din mijloc. La ascensiuni, unii urca cu steagul ţării de unde se trag. Pe al său scria ”Fibroză chistică”