L-au sechestrat de Mărţisor!

Vreme de 25 de zile, „Quini”, golgeterul Spaniei, a trăit cu ţeava revolverului în dreptul tîmplei, într-o încăpere cît o cutie de chibrit. Au cerut pe capul său cinci milioane, dar a fost eliberat fără a se plăti nimic

„În […]

Vreme de 25 de zile, „Quini”, golgeterul Spaniei, a trăit cu ţeava revolverului în dreptul tîmplei, într-o încăpere cît o cutie de chibrit. Au cerut pe capul său cinci milioane, dar a fost eliberat fără a se plăti nimic

„În afară de picioare, avem şi inimă, ce dracu!”. A ţipat atît de tare încît, după primele patru-cinci silabe, o bucăţică de plafon s-a desprins şi a căzut. Vestiarul Barcelonei, 5 martie 1981. Vorbele au venit în engleză, dar Bernd Schuster, mucosul ăsta de doar 21 de ani, a spus-o cu atîta convingere, încît nu mai e nevoie de traducere. „Nu intrăm pe teren cu Atletico, nu vedeţi în ce stare sîntem?”.
Dă roată peste capetele plecate ale colegilor. E şi „Sandu” Alesanco, cel care peste ani avea să definească termenul „profesionist” pentru un antrenor din România. Şi Carrasco, „Lobo” Carrasco, băiatul din finala de la Sevilla. Danezul Simonsen, cu golul de generic de pe Ghencea, pe cînd juca la Vejle. Esteban, viitorul tehnician de trei zile de la Dinamo. Pedraza, căruia Duckadam avea să-i apere un penalty… Dar nu puteau face nimic. Pierdeau cu Atletico, scoteau doar un egal în următoarele patru meciuri şi…adio titlu!

Electricieni din Zaragoza…
Cu patru seri în urmă, fix pe 1 martie, „Quini”, colegul lor, marcase o „dublă” contra celor de la Hercules, 6-0 la nota de plată totală. Venise de la Gijon, pe bani buni, 4,6 milioane de dolari, golgeter de la primul „oaaa”. A plecat acasă, a pus un video să tragă golurile etapei şi a plecat spre aeroport, să-şi aştepte soţia şi cei doi copii, care veneau din Asturia natală. N-a mai ajuns, niciodată, acolo. Doi indivizi i-au pus un pistol la ceafă, l-au băgat într-un „DKW” verde hodorogit şi…

La 12.30, telefonul a sunat la Alesanco. „Ramon, sînt Maria Nieves, soţia lui Enrique Castro. N-a venit la întîlnire, uşa era deschisă, e ceva suspect… Ştii ceva de el?”

De 25 de zile trăia drama vieţii. Avea să se gîndească la sinucidere, în cămăruţa de 2 x 3m în care-l cazaseră răpitorii din Zaragoza. Ştia că prin anii ’60 marele Di Stefano păţise la fel, dar acolo fusese vorba de politică, de grupuri separatiste, rebele. În plus, eliberaseră „Săgeata” rapid, cu el trecuseră mai bine de trei săptămîni…

602 ore de sechestru
A putut să o îmbrăţişeze pe Lorena, fiica de şase ani, noaptea, pe la 11, pe 25 martie 1981. Era bărbos, obosit, plîngea, dar respira libertate. Ceruseră vreo 5 milioane de dolari pe capul lui, dar cum răpitorii erau novici, fuseseră prinşi repede. „Cea mai neagră zi a fost ultima”, avea să declare.

După 602 ore de sechestru, auzise zgomot de pistoale, văzuse mascaţi, de unde să ştie care sînt băieţii buni şi care cei răi? „Operaţiunea Omega” se încheiase însă cu bine. Revenea pe teren – liga era pierdută – dar, graţie lui, FC Barcelona cucerea Cupa Spaniei.

În ianuarie ’82 marca golul 3.000 al catalanilor în Primera. În februarie ’08 trecea cu bine peste un cancer. Driblase, pentru a doua oară, moartea.