Camera 466

Opt ani a stat în comă! În toată această perioadă Atletico Madrid nu l-a scos din lot, iar Jose Antonio Samaranch a adunat fonduri pentru ajutorarea sa. S-a stins la doar 33 de ani…

”Papito, ce nedreaptă, e uneori, viaţa […]

Opt ani a stat în comă! În toată această perioadă Atletico Madrid nu l-a scos din lot, iar Jose Antonio Samaranch a adunat fonduri pentru ajutorarea sa. S-a stins la doar 33 de ani…

”Papito, ce nedreaptă, e uneori, viaţa asta! Opt ani. Opt ani am stat împreună. Ne-am privit în ochi, te-am strîns de mînă, am respirat acelaşi aer, ţi-am cîntat Mulţi Ani Trăiască, am petrecut Revelioane, Sărbători Pascale, dar…Dar nu ne-am cunoscut, niciodată! 3.000!!! Aproape trei mii de zile am stat inimă lîngă inimă, în camera aceea. A mea, la început, mai micuţă, apoi, din ce în ce mai mare, a ta, conectată la tot felul de aparate…”

”Papito, mama mi-a povestit tot. Pe 8 iulie 1964 ai cazut, secerat, la Montevideo. Erai bucuros că fusesei transferat de la Betis la Atletico, erai cu plăpumarii în turneu, visul tău. Au sunat-o noaptea, să o anunţe…Ceva cerebral. Pe 1 august te-au adus la Madrid, Clinica de la Concepcion. Mama…Mama a fost o zeiţă. Lîngă patul tău mă schimba, lîngă patul tău mă alăpta, lîngă patul tău…Au fost luni, luni întregi, papito, în care nu a dormit!!!..Hm…Ce crud…Am învăţat să merg, copăcel – copăcel, într-o cameră de spital, sprijinit de un pat alb…Acolo am învăţat să vorbesc, acolo mi-a ieşit primul dinţişor…O clipă n-a încetat să creadă în tine. ‘Tati se va face bine! Se va face bine’, aşa îmi zicea!”.

Gento, Iribar şi Collar l-au susţinut

”Apoi, apoi, pe 14 iunie 1967, eram prichindel, am plecat pentru puţin din camera ta. M-a dus pe un teren de fotbal, frumuşel îmbrăcat, era multă, multă lume, toţi aplaudau. M-am speriat, m-au pus să dau cu piciorul într-o minge. Cînd m-am făcut de-o şchioapă, mi-a zis că lîngă mine fuseseră Gento, Collar, Iribar, Samaranch…Doamne, ce oameni! Toţi veniseră pentru tine, Papi, pentru tine! Ca să adune bani, să te opereze, să te faci tu bine!…Ziceau că promiteai mult, că la 1,82 m şi 79 kilograme arătai ca un adevărat atlet, că la 25 de ani aveai viitorul în faţă…”

”Dar tu..Tu ai rămas acolo, în camera 466. Acolo am venit, bucuros, să-ţi spun că am luat prima notă mare, că o fetiţă m-a pupat pe năsuc, că…Mama nu s-a mişcat de acolo. Opt ani! Opt ani ai stat în comă!Te-au vizitat toţi coechipierii, degeaba. Irureta, Garate, Aragones… Mă mîngîiau pe cap, îmi spuneau să fiu tare, apoi plecau..”
”Te-ai stins la şase şi jumătate, într-o joi, pe final de septembrie. Probleme renale. În toată perioada asta ai rămas jucătorul celor de la Club Atletico de Madrid. Nici o secundă nu te-au scos din lot. Ziceau că aşa eşti mereu cu ei şi ei cu tine…”

”Acum…acum ar cam trebui să plec. A, am uitat să-ţi spun, sînt bunic, mă duc să-mi scot nepoţelul în parc! Logic, e de-al lui Atleti…Gata! Stai să mai şterg puţin praful aici, unde scrie MIGUEL MARTINEZ FEBRER, Jugador del Club Atletico de Madrid, 1939 – 1972”…