A fost odată Jesus Gil

Pînă la el, nimeni nu făcuse atîta spectacol. După el, nimeni nu s-a încumetat să-l imite. A fost Bufonul perfect mai bine de şapte decenii

Vautrot, marele Michel Vautrot tocmai a fluierat finalul meciului. „Două vorbe despre arbitraj?”, soseşte întrebarea. […]

Pînă la el, nimeni nu făcuse atîta spectacol. După el, nimeni nu s-a încumetat să-l imite. A fost Bufonul perfect mai bine de şapte decenii

Vautrot, marele Michel Vautrot tocmai a fluierat finalul meciului. „Două vorbe despre arbitraj?”, soseşte întrebarea. „Da, un pîrţar nenorocit care va fi aclamat de pederaştii lui, în lumea lor!”… „Nu schimbaţi antrenorii cam des?”, atacă un journalist. „Bă, pentru mine, înlocuirea ăstora e ca şi cum aş bea o bere. Pot da afară 20 într-un an. Dacă mă enervez, rezolv şi 100!” „Dar e normal aşa?” „Mă, cum dracu mereu am la stînga şi la dreapta mea numai jurnalişti idioţi?”

Şi Sean Connery i-a plătit „tribut”
A fost mare. La propriu şi la figurat. Chip jovial, ceea ce pe stadioane ar fi botezat, astăzi, „caterincos”, cu o burtă obelixiană şi o cravată mică, scurtă, ce-i gîdila, parcă, buricul. În viaţa sa n-a refuzat un om de presă, chiar dacă după aia l-a suduit şi i-a scăpat şi cîteva scatoalce, aşa, de „control”.

Cu „ţambalul” a făcut cunoştinţă, prima dată, în ’67. Avea nişte construcţii în Segovia. A pus mai multă apă peste ciment, blocurile au căzut, îngropînd 58 de oameni. Franco, dictatorul, l-a scăpat. A jucat contra lui Ajax şi, cînd a văzut cîţi surinamezi au lăncierii în echipă, a urlat: „Tatăăăă, evoluăm cu FC Congo?” În Marbella, unde a devenit primar, i-a găzduit pe toţi: neonazişti germani, britanici pedofili, italieni mafioţi, rusnaci gangsteri. Lîngă propria-i piscină păştea un crocodil, „Furia”, Sean Connery era obligat să participle la lansările diferitelor sale candidaturi, de la el din urbe se alegeau cei mai buni „legionari’ pentru diferite acţiuni de guerillă în Africa ori America Latină!

L-a altoit pe preşedintele Compostelei
În 1987 a devenit „Presidente” la Atletico Madrid. „Plăpumarii” nu mai luaseră un titlu de 10 ani. A început Revoluţia. Cupele şi campionatele au apărut. La fel şi Futre, Caminero, Simeone, Kiko, Vieri ori Juninho. 23 de antrenori a avut. Asta, ca nume, pentru că, în realitate, unii dintre ei au fost de două ori. Alţii, chiar de trei. L-a tăiat de la leafă pe Menotti, „Subţirelul”, pe Atkinson, „Big Ron”, pe Clemente, „Bascul”, pe Aragones cel Inteligent, decanul de vîrstă al antrenorilor din patria lui Cervantes, pe Rado Antic, singurul de a stat pe banca lui Barça, Real şi Atletico

Apoi…Apoi, l-a prins pe Jose Maria Caneda, preşedintele Compostelei, omologul său, în faţa sediului lu’ Mitică al lor! Se luase de el, cu cîteva zile înainte. N-avea cum să-l ierte, aşa că i-a dat două-trei carabe, plus vorbele de rigoare înainte să sară lumea să-i despartă. A căzut cu Atletíco în infernul Segundei, a revenit, dar bagase adînc zvaistu în caraiman, aşa că iar l-au dus la „ţambal”. N-a mai rezistat mult, a rămas fără echipă, apoi, la mijloc de mai, 2004, după o hemoragie cerebrală, s-a stins. Pe 11 martie ar fi împlinit 76 de primăveri, dar, de cinci ani, sîntem mai săraci. Don Jesus Gil y Gil a fost Bufonul. Ceilalţi preşedinţi, de după el, chiar şi de la noi, sînt numai mimi!