Bună ziua, Vietnam!

Au disputat peste 20 de partide de fotbal în epicentrul marii conflagraţii asiatice. Au văzut avioane bombardînd, au băut apă de pe liane. La final, toţi au avut de cîştigat

„Primul loc la Panamericane. Primisem o invitaţie în Germania Federală […]

Au disputat peste 20 de partide de fotbal în epicentrul marii conflagraţii asiatice. Au văzut avioane bombardînd, au băut apă de pe liane. La final, toţi au avut de cîştigat

„Primul loc la Panamericane. Primisem o invitaţie în Germania Federală şi, acolo, la o conferinţă de presă, am spus că vom merge, pentru cîteva amicale, în Vietnam. Ţin minte perfect murmurul din sală: „Senores, dar acolo este război!””.

Luis Hernandez e preşedintele federaţiei de la Havana. „Bate” în 60 de primâveri, dar îşi aduce aminte, perfect, ce s-a petrecut atunci.

Invitaţie cu…napalm
Erau tineri. Ştiau că acolo e grozăvie, pentru că ororile ce durau de peste un deceniu se propagaseră în lume. Au luat totul ca pe o aventură. „Am ajuns la Nam Ha pe 30 august. 3-0 cu o selecţionata locală. 2-3 cu armata din Hanoi, peste doua zile. Haipong, Hong Bai şi Viet Bac. Chiar de la prima partidă am văzut un avion bombardînd, nu ştiam unde să ne ascundem, pe unde să fugim”, îşi aminteşte Fernandez. „Într-o după amiază, la Ho Şi Min, dormeam, ne făceam siesta, cînd s-a dat alarma aeriană. Se vorbea că sînt bombe cu napalm, şi am cam tremurat vreo doua ore. Apoi, am ieşit la o dezmorţire, viaţa trebuia să-şi urmeze cursul firesc…”

90.000 de oameni la un singur meci!
Au mers mai departe. Da, era război, da, era o nebunie. Dar pe vietnamezi nu-i întreba nimeni daca mai ştiu ce e aia viaţâ? S-au dus la preşedinte, la Pham Van Dong, şi i-au cerut să organizeze un meci pentru copiii amărîţi. S-a făcut! 90.000 au venit la un singur meci. Cînd s-a terminat, toţi au coborît pe gazon. Fotbaliştii abia au găsit drumul spre vestiare!

Ştie cum au gîndit oamenii. Ştie şi cum gîndiţi dumneavostrâ, cei care citiţi aceste rînduri. „Păi erau ţări comuniste, Fidel a dat ordin şi acesta s-a executat!” Nu e adevărat! „El presi nu ne-ar fi trimis la moarte, într-un loc unde aceasta venea cu siguranţâ. A fost aventura noastră, a unor tineri de 20-25 de ani. Am mîncat tone de orez, apa nu era potabilă, o beam de pe liane şi de pe lemnul copacilor. Am jucat în Etiopa, Angola, Coreea de Nord, vreme de război, dar am distrat, în felul nostru oamenii…Cel mai rău mi-a părut cînd am plecat din Vietnam. Ne luam rămas bun de la o ţară aflată în război, dar plîngeam! Nişte fetiţe ne-au dat ceva cadou. Am înţeles că erau resturi de avioane americane.”

Niciuna dintre aceste partide – şi au fost, în toată lumea, vreo 40 – nu sînt recunoscute de FIFA. Practic, ele nu există. „Am rămas pe retină cu imaginea acelor oameni bucuroşi că, pentru două ore, au uitat de război”, încheie Fernandez. După acele două ore, s-au întors, probabil, la resturile avioanelor americane!