“Be British boys, be British!”

În noaptea de 14 aprilie 1912, zeci de pasageri au fost salvaţi de la naufragiu de Thomas McCawley, un instructor de sport rămas lîngă aparatele din sala de gimnastică

Eroul-dandy E îmbrăcat impecabil. Totul alb. Tricou, vestă, pantaloni. Pînă şi […]

În noaptea de 14 aprilie 1912, zeci de pasageri au fost salvaţi de la naufragiu de Thomas McCawley, un instructor de sport rămas lîngă aparatele din sala de gimnastică

Eroul-dandy
E îmbrăcat impecabil. Totul alb. Tricou, vestă, pantaloni. Pînă şi pantofii din pînză. Doar părul, ochii şi mustăcioara contrastează. Sînt de culoarea abanosului. 36 de ani, înalt, bine făcut, structură atletică. Stă într-un colţ şi priveşte. Lawrence Beesley lucrează la un „cal electric”, aparatul acela ce dă senzaţii ecvestre. A venit cu o prietenă de la Clasa Întîi, cu o pălărie mare şi o rochie pînă la podea…Normal, n-ar trebui să o lase la aparate îmbrăcată aşa, dar a dat mulţi bani pe bilet, vine de la „bogătani”, trebuie să închidă ochii… Bicicletele sînt la locurile lor, „cămila” funcţionează şi ea, terenul de squash e impecabil, baia turcească e gata, maseurii aşteaptă…E seara lui 14 aprilie, 1912.

Tragedia
Brusc, totul se clatină. Scurt, ca o izbitură puternică. Apoi, linişte. Thomas se uită la ceas. 23.40. Iese pe punte. Cu ofiţerul de cart se ştie de ceva vreme, din Southamptonul natal. Primeşte doar vestea că: „Am lovit ceva!” Atît. Din acel moment, începe nebunia. Titanicul, cel mai luxos pachebot construit vreodată, se scufundă. Oamenii ies pe punte, sînt speriaţi, deja se dezleagă bărcile de salvare. E haos. Şi, atunci, în acel Babilon infernal, căpitanul Edward John Smith, cel mai banal nume englezesc, strigă doar atît: „Be British boys, be British!” Adică ce poate fi mai înălţător decît să te fi născut în Regatul Unit, iar George al V-lea să-ţi fie rege?

McCawley aude! Ar putea să se salveze! E clar că nu mai e scăpare. Ceasul arată 12,35, vaporul pare că se frînge. Sala de gimnastică e foarte aproape de puntea a doua, plină de bărci. Un salt şi, gata, e deja cu mîna pe vîsle! Dar vorbele lui Smith i se sparg de timpane. E gentleman! E un gen-tle-man! Se duce în „Gymnasium”, unde sînt adunaţi vreo 200 de oameni şi, calm, îi împarte: „Tu în barca 11, dumneavoastră în 2, hai, fără grabă, încet că încape toată lumea!” Cineva vrea să-i dea o vestă de salvare. Refuză. „Eu ştiu să înot, mă descurc pînă la mal. Să o ia cineva care chiar are nevoie!” Hahaha!!! Se descurcă pînă la mal!!! Bună gluma! Pînă la Newfoundland sînt 595 de km şi el ştie asta! Dar se uită la femeile din faţa sa şi la cei 20-25 de copilaşi…Continuă. „Hai, umflă vesta, lasă vorba!”, zice şi mîngîie o fetiţă de 14 ani cu o păpuşică în braţe.

Omul în alb
La 2.20, luni, 15 aprilie 1912, Titanicul dispare. Definitiv. Cu el pleacă în adîncuri şi instructorul de sport Thomas McCawley. 112 supravieţuitori declară peste cîteva zile la New York că au fost salvaţi de „omul acela agil, îmbrăcat numai în alb, din sala de sport”. Cîţiva jură chiar că nu-şi amintesc decît o mare agitaţie, apă multă şi nişte cuvinte: „Be British boys, be British!”