Nu dau un cal pentru o ţară!

Preşedintele i-a interzis sa reprezinte Mexicul la Olimpiada din 1948, de la Londra, şi i-a făcut patrupedul „gloabă”. S-a răzbunat cu două medialii de aur şi una de bronz

De 13 ani aştepta clipa asta! Tremura tot! Începuse  să se […]

Preşedintele i-a interzis sa reprezinte Mexicul la Olimpiada din 1948, de la Londra, şi i-a făcut patrupedul „gloabă”. S-a răzbunat cu două medialii de aur şi una de bronz

De 13 ani aştepta clipa asta! Tremura tot! Începuse  să se pregătească în ’35, dar cea de-a doua mare conflagraţie mondială îi izgonise pe muritori de lîngă sport şi Olimpiade. 13 ani trecuseră de atunci, de la prima săritură peste un obstacol. Acum era ziua cea mare. Preşedintele Mexicului, don Miguel Aleman Valdes, îl chemase la el. Era februarie ’48, delegaţia trebuia să plece în Europa pentru ultimele concursuri înainte de primele Jocuri postbelice…

Intră în sală, închide uşa, plesneşte tocurile cizmelor, salută, abia respiră de emoţie, simte cum cămaşa apretată la unghiuri de 90 de grade îl taie la încheieturi. „Urmează încurajările şi urările de drum bun!”, îşi zice. Aleman e sec, ca vinul din Chihuahua natală: „Domnule colonel, călătoria spre Europa…se anulează!”. Poftimmmmm??? Madre miaaaa! Simte cum îi cade acoperişul drept în moalele capului. Încercă un timid: „Aş putea şti de ce?” „Ai o gloabă de cal, o mîrţoagă. Nu poţi cîştiga nimic cu un asemenea animal, faci armata mexicană de rîs, chiar întreaga naţiune…Eşti liber!”

13 ani de munca şi un „Eşti liber!” aruncat fără sâ-l privească, măcar, în ochi???

Omul de onoare
Humberto Mariles Cortes îi zice. Colonel, 35 de ani. A crescut printre militari, toţi oameni de onoare. Dacă-l jignea pe el, mai era ce era, dar de ce să-i „lovească” animalul? Pe „Arete” îl ştia de ani buni, se contopise cu el, erau o singură fiinţă. Înainte de fiecare concurs, rostea, în gînd, vorbele lui Clarasó. „Un jocheu trebuie să-şi arunce, mai întîi, propria inimă peste obstacol. Apoi, calul va trece, cu siguranţă. Sunt mulţi care nu sar peste! Înseamnâ că nu şi-au aruncat inima!”

Adună toată echipa. „Asta e situţia, eu voi fugi în Europa. Nu vă cer să fiţi alături de mine, dar, dacă o faceţi, apreciez acest lucru. Se poate să ratăm totul. Atunci, în cazul ăsta, toată vina e a mea!” Jură precum muschetarii. Ajung în Italia, ambasadorul mexican de aici îi arată capetele de acuzare: violarea graniţei, nesupunere, refuz de a executa ordinele comandantului suprem, dezertare…A luat, însă, o decizie!

La Londra, în august, don Humbero şi „Arete” cuceresc două medalii de aur şi una de bronz, după parcursuri aproape perfecte. 80.000 de ochi i-au urmărit.
Seara, la recepţia de la Preston Manor, unde jocheii celebrează cu…lapte (!!!), pentru că vinul e rara avis într-o Londră încă muşcată de bombe, un glas se aude. „Senor Mariles! Ven al telefono, pronto! Te llama el Presidente!”

„Arete” odihneşte, azi, într-una dintre grădinile Comitetului Sportiv Olimpic Mexican. E singurul animal căruia i s-a făcut această favoare!