Unicul „Piţi”

Duminică se împlinesc 47 de ani de la ultimul meci la Steaua al celui mai mare „lord” pe care l-a avut, vreodată, echipa: Alexandru Apolzan Gică Popescu Întîiul, cel mai prîslea antrenor-campion din fotbalul nostru, iese trist. A ratat, la […]

Duminică se împlinesc 47 de ani de la ultimul meci la Steaua al celui mai mare „lord” pe care l-a avut, vreodată, echipa: Alexandru Apolzan
Gică Popescu Întîiul, cel mai prîslea antrenor-campion din fotbalul nostru, iese trist. A ratat, la mustaţă, titlul, contra Petrolului. Ce să le spună băieţilor mai mult decît un „Asta este!?!”. Înăuntru, în vestiar, „Piţi” Apolzan fierbe. Se ridică în picioare. N-a vorbit urît în viaţa lui, nu va sudui nici acum. Firele de păr, date cu briantină, nu se mişcă. Nu se mişcau nici pe gazon, cînd dădea cu capul, atît de fin mîngîia mingea. „În genunchi!”, urlă. „Toată lumea în genunchi! Acum!!!”, porunceşte „căpitanul”. „Sfinxul” Alecsandrescu, Bone, „Crăcănel” Constantin, Fraţii Zavoda, Costică Toma, „Ţopică” Voinescu, „Totoşu” Onisie, Imi Ienei, Tătaru cel Mare, Monumentele, oamenii cu peste 1.000 de meciuri la echipă, se uitâ strîmb. „O fi luat-o razna?”. „În genunchi! Luptaţi pentru CCA, bă, nerecunoscătorilor, pentru CCA!!! Ar trebui să fiţi mîndri!!! Să va fie ruşine! Nimeni nu iese de aici pînă nu juraţi că luăm urmâtoarele campionate. Juraţi!” Pereţii se cutemurâ, dar legămîntul se face. E a 10-a zi de Cireşar, ’59, undeva la Arad, după meciul cu UTA…59-60 şi 60-61 sunt ai CCA-ului.

„Tatăl” Kaiserului
Despre Beckenbauer se zice că a fost primul libero din lume doar pentru că germana lui Goethe e mai vorbită decît româna lui Eminescu. Atît. În rest, „Piţi” e „descălecătorul”, într-o vreme în care „Adidas” abia făcea ochi, iar Apolzan scotea 11, 1 pe sută „echipat” cu ghete cu cuie în loc de crampoane. Fusese ucenic-strungar la mecanica uşoară, la „Titanii”, şi-şi desenase, pe perete, ca tenismenii, un pătrat unde era obligat să trimitâ, de 300 de ori, „cîrpa”. Vremuri grele, de război, de foamete. „Un an am mîncat numai mazăre. Atît. Mazăre!”, îşi aducea aminte. „Muncitorii puneau mînă de la mînă ca să ne ia nouă, fotbaliştilor, un kilogram de carne şi nişte ouă, ca să nu murim pe teren. Dar noi ‘muream’! Cu asta le răsplăteam sacrifiiciile”.

Epigonii nu l-au halit niciodată, pentru că le dădea peste nas pe unde-i prindea. „La Steaua se joacă cu sufletul. Fără aere, fără vedetisme, fără ieşiri nocturne”, le zicea. Dacă ar fi putut, i-ar fi strîns de gît cu mîna lui pe care-i care-şi bâteau joc…Azi e 16 noiembrie. Acum 47 de ani, „Piţi”, unicul „Piţi”, evolua ultima oară, contra Rapidului, sătul să tot audă în vestiar, după fiecare înfrîngere: „Unde ieşim diseară?”. Aşa alesese să protesteze… Era, poate, pentru prima oară cînd expresia „Fără el, fotbalul e mai sârac”, nu suna a limbă de lemn.

PS. În amintirea Monumentelor, ar fi de preferat să nu facem comparaţii cu jucătorii de zi. Le-am întina memoria şi ar durea.