Atunci ne-am condamnat cu toţii la moarte

Adevărata istorie a celebrei ecranizări „Drumul spre victorie..

Kordik, Iosif Kordik, aşază pîinicile în galantar. Se uită la ele şi toate-i par nişte mingi. „Iosif, tu eşti nebun? Cui dracu îi arde de fotbal în vremuri ca astea?”, îşi spune […]

Adevărata istorie a celebrei ecranizări „Drumul spre victorie..

Kordik, Iosif Kordik, aşază pîinicile în galantar. Se uită la ele şi toate-i par nişte mingi. „Iosif, tu eşti nebun? Cui dracu îi arde de fotbal în vremuri ca astea?”, îşi spune şi se surprinde surîzînd. Dar n-are ce face, e cu fotbalul în sînge, trăieşte zi de zi cu amintirea marii echipe a lui Dinamo Kiev, cea de dinainte de război. Ridică ochii şi se uită pe calendar. Rupe fila cu 4 mai 1942.  Hoppp, primul client!!! Se uită bine, ştie că vederea încă-l ţine. „Mamăăă, e Nikolai Truşevici!!!” . Marele portar. S-a întors de pe front, caută de lucru. Mulţi ar spune că-i nebun, mor şi cîte 20.000 oameni pe zi, iar lui îi arde de fotbal??? „Nikolai, te angajez la mine. Treaba nu zbîrnîie, dar unde mîncăm cinci la masă, poate să stea şi al şaselea. Ideea e că nu te las să bagi aluat în cuptor. Vreau să-mi faci o echipă de fotbal, ca aia de pe vremuri!”

Primul meci pentru FC Start
7 iunie ’42! Truşevici ştie că e o nebunie, asta e clar, dar…Honkarenko, bunul său prieten, e primul care acceptă. După el vin Kuzmenko, Svridovski, Balakin, Suharev şi Melnik. E 7 iunie, echipa e botezată „FC Start” şi se pleacă la drum. Băieţii n-au echipament, stau slab cu pregătirea fizică, dar înving cu 7-2 pe Ruk. 6-2 cu garnizoana ungară, 11-0 cu cea românească, 9-1 cu trupa muncitorilor de la căi ferate. Nemţii, ocupanţii, aud de isprăvile lor. Sînt prea mîndri ca să nu-i provoace. Pe 6 august 1942 are loc meciul cu FC Start. Flakelf, gruparea piloţilor din Luftwaffe, e căsăpită cu 5-1. „CUMMMMM???”, tună ofiţerii nemţi. „Echipa noastră n-a pierdut niciodată, dar NICIODATĂ, în teritoriile ocupate. Organizaţi revanşa! Repede!!!”

Drumul spre victorie
9 august 1942, stadionul Zenit. Vestiarul gazdelor. Un ofiţer SS, desemnat arbitrul jocului, îşi loveşte călcîiele. „Domnilor, cunoaşteţi regulile. Intrăm şi salutăm pe marele Fuhrer, apoi dăm drumul”. Uşa se închide după el. Linişte, băieţii vorbesc din priviri. Se deschide iar. Apare Gheorghi Şveţov, colaboraţionistul: „Băi, tată, ştiţi că ţin la voi, ăştia n-au pierdut pînâ acum, am venit să vă spun, prieteneşte, să nu-i încurcăm, ar fi păcat de voi!” Îşi ia o gheată în cap şi iese urgent.

Fluier de început. Nemţii salută cu „Heil Hitler!”. Alături, ruşii urlă „FizkultHura!”, o expresie menită să-i bage în joc, un fel de „Trăiască sportul!” Spectatorii sînt uluiţi. Honkarenko driblează tot. „Oamenii ăştia sînt nebuni?”, se întreabă tribunele. E 5-3 pentru FC Start. Atunci, Klimenko ia mingea, piloţii sînt simple jaloane, îl pierde pe drum şi pe portarul advers, ajunge pe linia porţii, se opreşte, rîde şi şutează înapoi, spre centrul terenului. Spectatorii sînt şi mai uluiţi. Din nou, victorie şi spectacol! Doar Kordik, un fel de Oscar Schindler, părintele echipei, stă cu capul în mîini. Plînge. Ştie ce urmează. „De ce’, de ce au făcut asta?”

Ultimul meci
La mijloc de august, pe 16,  vine răzbunarea. Opt jucători sunt ridicaţi sub acuzaţia de a fi membrii ai NKVD. Nikolai Korotkik nu rezistă torturilor Gestapoului şi, slăbit, decedează după trei săptămani. Ceilalţi şapte sunt deportaţi în lagărul de la Siretz. Ca răzbunare la un atac al partizanilor, în februarie 1943, nemţii îi ucid pe Klimenko, Kuzmenko şi Truşevici. Din ei nu mai rămîne nimic. Doar un afiş de meci şi, normal, povestea. Plus un monument, ridicat în faţa stadionului Zenit. A, şi vorbele lui Bill Shankly. „Lumea crede că fotbalul este o chestiune de viaţă şi de moarte. Vă zic eu, e mult mai mult decît atît!”