Eu, noi și regalitatea

Pentru mine, cel crescut cu o istorie mincinoasă și îmbătrânind în diversiune, toate informațiile privind regalitatea și rolul ei în devenirea modernă a României, au renăscut cu un plus de sens, într-un imens vid afectiv, odată cu reîntoarcerea acasă a […]

Pentru mine, cel crescut cu o istorie mincinoasă și îmbătrânind în diversiune, toate informațiile privind regalitatea și rolul ei în devenirea modernă a României, au renăscut cu un plus de sens, într-un imens vid afectiv, odată cu reîntoarcerea acasă a Regelui Mihai. Mult prea târziu însă, ca să mai pot fi regalist.
Nu aveam cum să fiu nici țărănist, nici liberal și nici altcumva , fiindcă toate aceste consimțiri în ideologie cer un trecut, o lecție și o practică socială. Simțirea și gândirea mea de adânc, a fost încă din copilărie, contra a ceva, contra unui prezent mereu ostil familiei mele și contra unei orânduiri care în mod sigur avea să se sfârșească.

O frază a unui arhitect, rostită, cu naturalețea omului care știa bine ce spune, la o întâlnire cu niște scriitori, exagerat de mândri că erau de două mii de ani români daci, mi-a dat o înțelegere de substanță a ceea ce a fost pentru țară și neam monarhia, precum și un motiv imperios de a o respecta. Mi-a dat un motiv de a putea simți și pentru ceva. Arhitectul a spus că e destul să ștergem de pe harta Bucureștiului toate marile edificii de marmură, clădite de Carol I și de monarhie până la Al Doilea Război Mondial și fundamentale într-o administrație națională modernă, ca să rămânem cu memoria săracă a unui București – târg, cu o adunătură de case boierești cu un etaj, două între niște mahalale nepavate. Tot respectul!, și-a încheiat zicerea arhitectul.

Când nu ai nici un respect pentru cei care conduc țara, e ca și cum ai avea o infirmitate, de care nu ești conștient, una ascunsă dar mai chinuitoare ca una la vedere. Într-un fel și pentru mulți ca mine, respectul pentru regalitatea lui Mihai I a fost condiționat de lipsa de respect pentru mai toți politicienii de după 1990.

O lume se termină și alta mai bună nu începe. Regalitatea, oricât ar osteni istoricii noștri să ne convingă de virtuțile altor epoci, care în afară de documente și atestări n-au lăsat nimic de piatră, numai biserici și nicio școală, a fost prima administrație coerentă, demnă și europeană a țării noastre. Începând cu Regele Carol I, România a existat cu adevărat, în configurarea puterilor pe continent. Și a încetat să existe în această configurare odată cu alungarea din țară a regalității.

Urmașii de toată mâna ai regelui au, de pe acum și vor avea, din păcate, și în vremurile care vin, un rol de neinvidiat: acela de a ne face să-i simțim lui Mihai I, tot mai mult și ca pe o culpă a nației, dispariția.