Boa roşu

După ce a dat gol Coman (ah, numele ăsta!...), am avut senzaţia că mingea a fost repusă în joc tot de Bayern. După ce a muşcat, imediat boa a început să se înfăşoare în jurul adversarei, frângându-i oasele unul câte unul, începând cu cele fragile ale Juniorului

Observaţi că Bayern nu prea are sud-americani! Mai degrabă nord-americani. De altfel, greu poţi găsi două echipe cu filosofii mai depărtate. Qatarienii n-au bere, bavarezii n-au gaz. PSG este o construcţie cu iz politic, Bayern e continuarea unei tradiţii atletice. PSG e o vitrină, Bayern, un set de valori cu rădăcini adânci.
Ambele au jucat de la frumos spre minunat. Oricine putea să câştige. Până la gol. Atunci s-au închis uşile. Atunci am văzut, din nou, ce înseamnă o echipă mare, veche. Şi de ce în fotbal tinde să devină ca în baschet. Noi şi ei nu practicăm acelaşi sport.

Fără aer

O echipă mare nu se retrage, nu are nevoie să respire, nu lasă şanse, nu iartă. Bayern putea să piardă finala, care n-ar fi fost deloc „furată” de PSG. Ce nu putea să facă era să abdice de la ideea de a juca mereu sus, văzută în toată grozăvia ei contra Barcelonei. Niciun pas înapoi!
PSG a părut uluită de această nedreptate crasă, aceea de a nu i se mai lăsa, practic, nicio şansă de a reveni în meci. Frustrarea a înecat şi mai mult corabia de pe Sena. Zbaterea în gol a oamenilor ei în vreme ce ambarcaţiunea lua apă a avut ceva patetic. Era ca şi cum ai fi observat sufocarea lentă a unui grup de condamnaţi.

La tenis, ori în alte sporturi, ai garantat mingea orice s-ar întâmpla. Ai dreptul la replică. Bayern a luat scriptul oponentei şi l-a rupt în bucăţi. Oamenii lui Tuchel au şchiopătat ca el, s-au bâlbâit, apoi au rămas muţi. E crud. E fotbalul care îşi scoate aerul din piept.

Doi regi, o coroană

Un cuvânt despre sufletele pline de vânătăi ale acestor soldaţi bogaţi. Ştim povestea lui Coman, crescut de PSG, alungat de Blanc, bântuind prin fotbal şi reinventat la Munchen. Iată ce a zis: „Inima mea e 100% pentru Bayern, pentru că sunt 100% profesionist, dar n-am să vă mint, să-l văd pe Presnel (Kimpembe) aşa, să văd echipa noastră (sublinierea mea) aşa, îmi strânge sufletul”.
Cei doi se cunosc de mult timp. Au împărţit o garsonieră. Câte or fi visat împreună, cum or fi zis şi ei, precum Leo (nu Messi, nu directorul sportiv de la PSG) că vor fi regii lumii… Şi numai unul e. Fotbalistul rătăcitor. Unele poveşti nu mor niciodată.

O ţară de 10

Cele două Final 8 reunind crema de moment sau dintotdeauna a fotbalului ne pun în faţă o oglindă. Unde suntem? Şi mai ales, unde suntem în raport cu foştii colegi de lagăr? A 6-a ţară din Europa, România, cu ce se ocupă? Ştim, cu văitatul. Cluburile noastre se vaită că n-au bani, deşi sunt plătite de televiziuni mai bine decât în orice ţară din regiune.

Se vaită că a început campionatul prea devreme, deşi alţii l-au început înaintea lor. Între două bocete le propun să privească spre Slovenia, un spaţiu de zece ori mai mic, având un sport de zece ori mai mare. Doi portari titulari la doi coloşi ai continentului. Un Ilicic care a tras Atalanta în sus.

Dar lăsaţi fotbalul! Doncici a luat ochii NBA-ului, Roglici se pregăteşte să câştige Turul Franţei, după ce l-a cucerit pe cel al Spaniei. Au handbalişti, schiori. Au de toate. Sunt atât de buni în atât de multe discipline încât mă întreb dacă în ţara aia mai există doctori, ingineri, profesori, chelneri? Sau toţi fac de toate? N-o fi ăsta secretul, stimați părinţi, educatori și politicieni români?