Tot binele din tot răul

Moartea ne poate învăţa ceva despre viaţă. Acesta este mesajul dispariției lui Kobe Bryant

Sunt mulţi oameni mari pe lume pe care îi ştim aşa cum ştim Turnul Eiffel, London Bridge ori Statuia Libertăţii. Îi ştim, dar nu îi cunoaştem cu adevărat. Nu ştim cine sunt, din ce sunt făcuţi, care e amprenta lor profundă asupra acestui fluviu uriaş până la invizibilitate care e destinul în curgere al omenirii.

Când trebuie să vorbești
Lumea pe care o facem cu toţii azi e o lume de poze şi de cîteva cuvinte cu multe clişee care să ne exprime sentimentele. Sunt vesel, sunt trist, sunt supărat, mor de râs sau de plictiseală, pentru fiecare există câte o făţucă haioasă. După care se întâmplă ceva care ne ia cuvintele. Şi ni le dă înapoi însutit. Căci, după, nu mai poţi vorbi onomatopeic. Trebuie chiar să vorbeşti. Să pui cuvânt după cuvânt, propoziţie după propoziţie şi frază după frază. Trebuie să construieşti o scară spre cer din cuvintele pe care le descoperi ascunse în tine, timorate de viaţa vâjâind, de „ce va spune lumea”, de propriul eu care se străduieşte din greu să ţină pasul cu toţi ceilalţi şi care, în mod obişnuit, n-are nevoie de rahaturi d-ăstea sentimentale. Dar acum e altceva. Moartea e despărţirea la care nu vrei să rămână nimic nespus. Şi aşa afli ceea ce vârtejul zilnic îţi ascunde. Afli despre un om.

Kobe era, pur și simplu
Omul Kobe Bryant era un munte de bani şi de faimă, un om din altă lume. Că era chiar un tip deştept, că apucase de soclu un Oscar pentru o creaţie filmică, toate acestea erau umbrite de strălucirea orbitoare a unei personalităţi care descuraja investigaţiile interioare. Kobe era, pur şi simplu. De unde cea mai dură condamnare la ignoranţă. A noastră, nu a lui. Abia acum, că a murit, cei mai mulţi dintre noi pot lăsa cuvintele să vină sau să plece. Moartea ne învaţă despre viaţă, dacă nu face asta, atunci ce? Aşa aflăm cum Kobe a ajuns Kobe. Citind Iliada şi mâncând croasante când, luat în bagajele tatălui său, a străbătut Europa, „ceea ce mi-a dezvoltat imaginaţia şi capacitatea de a gândi jocul”.

Un dolar ca un milion de dolari
Putem râde, e voie. Şi apoi putem să stăm un pic pe gânduri. Şi asta e voie. Copil, juca împotriva coechipierilor părintelui care mai întâi îl luau în bâză, apoi se enervau şi „îl învăţau minte”. Mereu, mereu să te lupţi cu ceva mai mare decât tine. „Să găseşti frumuseţea în durere”. Tendonul lui Ahile ştia povestea, reală, a unui urcuş spre un Everest, „pas cu pas te apropii de vârf, în durere, dar aceşti paşi te umplu de bucurie”. Poate că lucrul cel mai folositor pe care ni-l lasă acest tip este că durerea şi fericirea sunt cele mai mari instituţii democratice ale lumii, le poţi avea cu un dolar sau cu un milion.

Când te scoli noaptea la două şi te furişezi sub un panou ca să mai încerci un truc, un dribling, o schemă prin care să-ţi păcăleşti umbra, toate lucrurile celelalte pier, toate pozele, toate emoticoanele, toate conturile, toate bârfele şi toate laudele. You’re so alive.