A lua cu două mâini şi a da cu un deget 

“Când suntem pragmatici, câştigăm. Când ieşim la joc, pierdem”

Vorbele lui Dan Petrescu, antrenorul campioanei şi liderului, trebuie scrise cu corp mare pe prima pagină a dosarului de vânzare a drepturilor TV pentru Liga Întâi. După 5 ani se întâmplă din nou. Acum, LPF vrea un pic mai mulţi bani. Dacă întrebi pentru ce, poţi căpăta cel mult un răspuns prin negaţie. În lipsă de altceva mai bun.

Cerșitul cu tupeu

Fotbalul nostru, cu o echipă de frunte care practică filosofia prea puţinului şi cu cea mai populară grupare care nu adună participanţi la propriile meciuri câţi se strâng la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, e o umbră a sportului care hipnotizează planeta. Banii mulţi ceruţi sunt în contul unei relaţii de rudenie îndepărtate, aşa cum, demult, la Braşov, un ţânc mi-a cerut nişte bani sub pretextul că e ceva rudă cu Lăcătuş. Ca şi Liga, puştiul se ţinea tare, turuia o poveste aproximativă şi tot dădea, chipurile, să plece, de ca şi cum oferta pentru onoarea pe care mi-o făcea trebuia accesată repede. A rămas cu buza umflată. Teatrul jucat era prea gros. Coada prea sus. Nu era de ajuns că voia să mă tapeze de bani, trebuia să mă simt şi recunoscător pentru asta! La final nu i-a venit să creadă. Dar aşa se pot termina poveştile în care unii se cred, după cum se zice pe stradă, mai şmecheri decât prevede legea.

O vitrină de ascuns

Ce a făcut fotbalul de vârf cu cele peste 150 de milioane de euro pe care le-a primit în ultimul cincinal? A trecut numai de două ori de Anul Nou în cupele europene, nu a reuşit nicio calificare în Champions League (sezonul trecut nu a avut echipe nici măcar în grupele Europa League), cel mai scump jucător vândut a valorat zece milioane (mai puţin decât cota multor polonezi, de exemplu, care ani de zile au avut drepturi TV financiar sub cele de la noi) şi s-a făcut de râs când campioana i-a fost eliminată de o echipă din Luxemburg. A promovat tineri doar obligat-forţat. A pierdut echipe istorice şi a perpetuat modelul paternalisto-medieval al lui „Eu te-am făcut, eu te omor”. Sigur, a avut şi momentele lui de graţie, cu meciuri spectaculoase, dramatice, cu prestaţii ale unor jucători cărora simţeai că ai vrea să le dai o primă din propriul buzunar.

Patronii salariaţi

În esenţă însă, pentru banii mulţi încasaţi, echipele, cu puţine excepţii, nu s-au simţit responsabile să se dezvolte armonios, să se structureze logic, previzibil, sănătos. Au continuat întârzierile în plata salariilor deşi banii erau primiţi la timp de la televiziuni. Aceşti bani, în loc să fie doar baza unei atrageri de fonduri importante din alte surse, au creat un soi de dependenţă. Curgerea lor peste solul mereu uscat al fotbalului e percepută ca obligatorie, ca un soi de rentă, indiferent pe ce se duce şi cum e administrată.

Dacă ăsta e modelul unui business sustenabil în capitalism, atunci putem arunca la gunoi toate cărţile de economie. Nu că vreuna dintre ele ar circula prin fotbal.

Banii care nu aduc fericirea

Nu e exclus ca suma de 27,5 milioane de euro plus TVA anual să fie, până la urmă, plătită de cineva. Întrebarea e dacă în loc să fie o mască de oxigen, ea nu va fi o pernă pe faţa fotbalului? Succesul vânzării ar naşte reacţii de genul: „Aţi văzut că s-a rezolvat?”. Şi se va merge înainte tot aşa, cu sentimentul întărit al infailibilităţii. Numai că asta ar suna a orchestră care cântă tot mai tare pe o punte tot mai înclinată. Cluburile au nevoie să simtă lupta pentru supravieţuire, să iasă din anchiloză, să se cureţe, să vină în lumea de azi şi să nu mai aştepte o pară mălăiaţă. Altfel, totul e un fel de ruletă rusească. Nu poate merge la infinit. Sau dacă merge înseamnă că am reuşit să defectăm şi infinitul.