Frica

Cel mai sigur mijloc de a nu mai avea timp este să-ţi spui că mai e timp

Umblă povestea despre nişte români care au lucrat în Dubai. Dubai e un fel de judeţ românesc. Şi, ca în orice judeţ românesc, acolo trăiesc români foarte bogaţi şi români foarte săraci, cel puţin în raport cu cei dintâi.

Lecţia zâmbetului

Povestea este despre cei de pe urmă. Lucrau la un hotel de lux (deşi asta pare un pleonasm în Dubai). În acel hotel, trebuia ca lucrătorii estici, altfel cunoscuţi drept unii vrednici, să urmeze un training în care erau învăţaţi să zâmbească. Pe noi, cei din Grădiniţa Maicii Domnului căreia mulţi i-au sărit gardul, comunismul ne-a lăsat trişti pe vecie.

Trişti şi înspăimântaţi. Omului tarat de talpa semiseculară a acelui sistem îi place în întuneric. La lumină se sperie. Nu zâmbeşte pentru că e speriat. Cine rămânea în lumină, adică vizibil, era o ţintă. Doar turma proteja. Turma şi amânarea. Amânarea a orice. A fericirii, în special. A victoriei, în particular.

Alunecarea în întuneric

La finalul unui meci fără zâmbet, cel de la Cluj, echipa care avea absolută nevoie de victorie, FCSB, a spus pe toate vocile că e bun şi egalul. Lui Gabi Balint îi venea – pardon! – să-şi smulgă părul din cap. „Gata, CFR a câştigat titlul!”, a dat el glas senzaţiei generale. Dar nu, Mihai Teja şi băieţii săi susţin că mai sunt şanse. Că mai sunt meciuri. Că şi mâine e o zi, blestemat fie numele tău, Scarlett O’Hara!

Patronul echipei a vorbit despre lipsa de curaj. Aceasta poate fi numită şi altfel: frică. Sfânta, protectoarea de suflete frică. FCSB trebuia să aibă la Cluj disperarea înecatului.

În schimb, s-a mărginit să se scufunde încet, prudent, fără să forţeze cu doi atacanţi, fără să să ştie despre revolta împotriva neantului pronată de Dylan Thomas. A coborât liniştit în întuneric. Echipa care îşi propune în fiecare an titlul şi termină de fiecare dată pe locul doi a semănat cu o antilopă înghiţită de un boa.

Încet, meticulos, cu atenţie la detalii, reptila a sfârşit treaba şi acum trebuie doar să-şi digere captura. În vreme ce, deja atacată de sucurile ei gastrice, prada are senzaţia că încă vede lumina de la capătul tunelului atunci când monstrul deschide gura pentru a căsca leneş.

Ce a fost şi ce a ajuns

Incapacitatea răzvrătirii e un sindrom colosal. Răzvrătirea implică un risc major. Poţi muri. În cazul fotbalului, cu ghilimele. Şi atunci alegi amânarea verdictului în aşteptarea unei minuni. Mai trăieşti o zi. Mai „cumperi” o zi. Această atitudine e cea a unui prizonier care îşi aşteaptă execuţia, nu a cuiva care vrea să ajungă la o coroană.

Din acest punct de vedere, FCSB începe să se depărteze tot mai mult de Steaua. Echipa aceea, cu toate păcatele ei şi ale sistemului care o susţinea, nu aştepta să-i pice pară mălăiaţă. Se ducea şi lua ceea ce considera că e al ei. Aşa şi Craiova, şi Dinamo din acele timpuri, care ne-au posomorât iremediabil.

Ultima oară când FCSB a făcut asta s-a întâmplat când a pierdut titlul în faţa Viitorului. În meciul direct s-a luptat aprig, a ratat imens şi n-a învins doar printr-o întâmplare. Nicio asemănare cu egalul de acum, care, cică, o ţine în viaţă.

Ce fel de viaţă? Dacă după etapa viitoare se ajunge la 5 plus 1 puncte reale diferenţă în favoarea CFR, care va mai fi discursul? Şi mâine e o zi? Şi tot aşa până în Ziua de Apoi?