Închideţi graniţele!

Emigraţia e la cote maxime, ca în vremurile „bune”. Ălea bune pentru fotbalişti şi oribile pentru stomacele celorlalţi

Se pleacă, în vorbe şi în simţiri, ca din faţa unui cataclism biblic. Oamenii supradimensionaţi ai ţării părăsesc România din cele mai variate motive. Din cauză de Burleanu. Sau din cauză că le alunecă titlul printre degete.

Vă daţi seama, e un fel de sfârşitul lumii. Şi chiar e. Pentru că în acest spaţiu fiecare şi-a creat o patrie fix după chipul şi asemănarea sa. Orice alta care nu i se potriveşte provoacă lehamite şi apetit pentru exil. Fiecare stă în braţe cu Românica lui, construită să îi servească interesele. Şi uite aşa, fix în momentele de răscruce, înţelegi cât de mulţi cetăţeni avem şi cât de puţină ţară.

România lui Lupescu şi a celor de lângă el e aceea în care e în regulă să te faci frate cu politicul (care e mai rău decât dracul pentru că nu poţi scăpa de el după ce treci puntea), e ok să descaleci brusc şi dacă nu cade pe spate populaţia să încaleci repede şi să te cari, e ok să faci afaceri cu familia, e ok orice cât timp îţi serveşte.

România lui Burleanu şi a celor de lângă el e una în care poţi să-i „ciuruieşti” pe cei care tocmai dăduseră mâna fair-play cu tine, e în firea lucrurilor să răspunzi când nu mai ai argumente cu „Aşa, şi?”, e folositor să îi numeşti „şomeri” pe oponenţii care odată au scos mulţimi pe străzi jignindu-i indirect pe cei care au acceptat să muncească în administraţia ta (că altfel rămâneau „şomeri”, nu?), să promiţi una şi să faci alta. E România în care se răspunde cu „Ba pe-a mă-tii!”.

România lui Dan Petrescu e aceea în care soarele şi luna răsar funcţie de o fază fixă. Codrul înfloreşte sau se ofileşte la un fluier. „Mioriţa” se rescrie la un penalty. „Iar cel machidoan, şi cu cel grecean, mări se vorbiră, ei se sfătuiră, pe la apus de soare, ca să mi-l omoare, pe cel ungurean”. Scuipaţi în sân, amin! Dan zice că pleacă. Dar la fel zice şi duşmanul lui de azi, Becali. România lui e aia în care cine bagă bani are dreptul să se bage în orice. Să invoce pronia şi să practice dihonia. E România în care Dumnezeu e angajat contabil. De o sută de milioane de euro amin!

I-aş spune lui Hagi, vocea vocilor, că asta e problema problemelor. Adică jumătatea cealaltă de moştenire a sistemului care a creat Generaţia de Aur: ţara individuală. Fiecare pentru el până la ultima bordură, până la ultima groapă din asfalt! Gică are şi el România lui, care, ce-i drept, funcţionează. Dar ca să funcţioneze şi cea mare e nevoie ca Burleanu să fie mai puţin Burleanu, Lupescu mai puţin Lupescu şi, da, chiar şi Hagi mai puţin Hagi. O parte din ei să fie împrumutată fără dobândă coerenţei întregului.

Uite, Burleanu să renunţe la posibilitatea unui al 3-lea mandat, aşa cum promisese odată, iar Lupescu să renunţe la a mai pleca. Să stea aici, să facă opoziţie onestă, echilibrată. Recunosc, sună naiv. Dar din aceste naivităţi s-au construit popoare la care ne închinăm ca la soare.