Democraţia ucide
Democraţia, la noi, ucide. Victimă celebră: sportul. Nu e vina democraţiei, se înţelege. E vina noastră, că alergăm ca nişte găini fără cap de când am fost scoşi din cuşti.

Sportul e un soi de armată. Necesită strategie, structură, disciplină, investiţii, un sistem. E ceea ce ştim să facem cel mai puţin, de aceea sportul se prăbuşeşte ca o casă mâncată de cari, ca şoselele suspendate din India, strivind dedesubt destine şi visuri. „Aoleu!”-rile prelungi ale lui Bela Karolyi care mimează perfect surpriza gimnasticii absente la JO ne dau măsura a ceea ce am ajuns. Provocăm un amestec de milă şi luări la mişto. Probabil că mai putem îmbunătăţi un singur record: acela al numărului de discipline pe care le aruncăm pe fereastră de cât mai sus.
Gimnastica, armata micilor vrăjitoare a României comuniste, a capotat cu brio, dar a rezistat, să fim sinceri, mai mult decât am fi crezut. Pe treptele de la Digi24, Octavian Belu reamintea de când ne tot spune că urmează o cădere în gol.
De la Sydney. Cumva am mai dus-o. Cu handbalul masculin suntem de departe naţiunea cu cea mai drastică prăbuşire. De la cele patru titluri mondiale, medaliile olimpice şi un ultim bronz în ’90 am ajuns să jucăm încă din 2014 preliminarii pentru Europeanul din 2018!!! Vă daţi seama în ce bolgie a performanţei am coborât?! În curând, o generaţie va începe nişte calificări pe care le va lăsa moştenire alteia… La volei de băieţi jucam odată finală românească de Cupa Campionilor. La atletism, fetele se băteau atât de sus în medalii olimpice încât rivalităţile ajungeau la tribunal, cazul Gabi Szabo versus Violeta Beclea. Astăzi, doar vreo firavă performanţă la junioare asezonată cu Meldonium mai face actualitatea. La canotaj nu mai ieşim în larg. Patzaichin inventează luntri ca să uite.
Suntem praf. Şi totul e în regulă. La instalarea noului Guvern am salutat referinţa vicepremierului Dâncu la importanţa sportului, a ăluia de jos şi a celui de sus. După care, linişte. Dar sportul nu mai e al statului. Statul e muls de câţiva bănuţi, consumaţi aiurea şi aceia într-un sistem nereformat. Responsabilitatea se împarte între minister şi COSR, care duc o luptă surdă pe un cadavru. E un soi de Groznâi înainte de pacificare şi de descinderea fotbaliştilor noştri primitori de bani cu sacul, un alt Mogadishu.
„Doar morţii au văzut sfârşitul războiului”, e citat Platon la începutul filmului despre tragedia din capitala Somaliei. Aici e mai rău. „Morţii” sunt şi orbi. Şi merg printre noi.
Un singur lucru mai funcţionează: sportul individual, de preferinţă repede autoexilat, acest „scapă cine poate”. Uite tenisul. Fetele merg bine una câte una. Când se adună ca să joace pentru România, cu lacrimi, cu urale, cu emoţia patriotului naţionale şi tot ce ţine de instituţionalizarea unui proiect comun se întâmplă rău. E enervant să vezi Franţa în finala FED Cup şi pe Halep et Comp. retrogradate. Chiar nu înţelegem că e un tipar după care ni se întâmplă toate numai nouă?!
Nepotism şi incompetenţă, aceşti fraţi ne zâmbesc din vitrina goală. Am mai zis-o, sportul e oglinda perfectă a lumii noastre. Căci e pe rezultate, nu pe vorbe. Persistenţa în acest abandon al unei componente a vieţii moderne – nu numai performanţa, ci şi organizarea filosofiei mişcării – ne scoate din rândul lumii. Asta şi multe altele. Dar asta şi miile de copii abuzaţi între graniţe pentru care nu se mai face nicio comisie parlamentară se văd de pe Lună, e marele nostru Zid Chinezesc. Zidul dintre o populaţie cu apucături medievale şi pretenţiile fudule de a fi trataţi ca naţiune europeană. Pentru ce?
Trăim într-o păcăleală groasă, ne bate inima când handbalistele, singurele care au mai rămas sus (dar cu conducător străin!) fac câte o performanţă parţială şi, în rest, noapte! Ne-am rătăcit complet, într-atât încât îmi vine să spun că e simplu să fie pus acum primul ţăruş de care să ne agăţăm căci nu mai e nimic împrejur. Sportul nu mai e de mult un moft. E o chestiune de supravieţuire. Numai naţiunile care sunt în război îşi permit să nu aibă sport. Ele şi noi, care trăim pe acest pământ ca nişte barbari.
Bela a închis telefonul şi fuge să-i spună Martei vestea necalificării echipei de gimnastică a României la Rio. Olario!