E timpul să emigrăm

Există un sport românesc care s-a crezut buricul Pământului. Şi într-un fel chiar a fost. Şi mai e aşa tot aşa cum Ramses mai e azi un lider global

Handbalul românesc masculin a dat ora exactă vreme de aproape două decenii, cu patru titluri mondiale plus alte medalii, considerate pe atunci mărunţiş.

Handbalul feminin a fost aproape nelipsit din cvartetul de vârf al lumii timp de 16 ani. Treaba e că toate acestea s-au întâmplat atunci când puţini dintre noi se născuseră sau dacă erau deja născuţi le păsa mai mult de ronţăitul vreunei mingiuţe de cauciuc decât de zborul reginei de piele.

Regatul de sub nisip

Anii ’60-’70. Ai noştri au fot regi şi regine. O recunosc chiar şi cei care acum fac legea acestui sport. Din păcate, nu e valabilă şi reciproca.

Persistă senzaţia neplăcută că ne credem atotştiutori pe baza unui trecut glorios, îngropat în nisipul vremurilor precum regatele de sub piramide. Handbalul românesc crede că va ieşi din mlaştină precum baronul Munchausen, trăgându-se de păr.

Culmea e că există o variantă şi mai trăsnită: să îl pui pe altul să te tragă în vreme ce te opinteşti din răsputeri să nu te clinteşti!

Importatori de piese fără instrucţiuni de asamblare

Au fost aduşi antrenori străini la naţională şi vagoane de jucătoare din afară la echipele de club. Vâlcea, care din fericire tocmai a câştigat un meci (din 7) în grupa de Liga Campionilor, pierduse în manşa precedentă la 17 goluri diferenţă, acasă, contra lui Gyor, e drept, cea mai bună echipă a ultimilor ani.

Mă întreb însă dacă e nevoie de vicecampioane mondiale din Spania, de sârboaice, de jucătoare din Norvegia, Muntenegru, Germania şi Ungaria pentru un asemenea rezultat.

Ar fi factura mai piperată cu mai multe handbaliste de aici? Ar fi fost înfrângerea mai aspră? Olivier Krumbholz (foto), antrenorul Franţei, recunoştea într-un interviu exclusiv pentru DigiSport că mulţimea de jucătoare străine din campionatul nostru influenţează clar rezultatele naţionalei.

Căci noi importăm nu tehnologia prin care alţii fabrică echipe de aur, ci produsul finit, luat pe bucăţi. Handbalul nostru face ce a făcut Becali când a transferat aproape o echipă de la Urziceni, pe atunci campioană, pentru ca imediat să nu poate învinge formaţia pe care tocmai o golise de fotbalişti.

Grija altora

„Suma individualităţilor nu e egală cu valoarea echipei”, spune Thorir Hergeirsson, campion mondial, european şi olimpic ca antrenor al Norvegiei.

Va vorbi şi el, de asemenea într-un interviu, exclusiv pentru telespectatorii români despre ce înseamnă coerenţă, stabilitate şi construcţia unei echipe în minte şi corp. Ar fi minunat să existe măcar câteva urechi deschise la ce transmit aceşti oameni.

Niciunul nu e fericit cu România rămasă de căruţă. Ei ştiu că trăiesc într-o lume mică, care nu-şi permite să piardă vreunul dintre piloni. Noi pricepem asta?

Plecaţi şi învăţaţi!

E timpul ca handbalul românesc să plece în bejanie. Să emigreze spiritual către locurile care au avut ceva de zis şi construit în ultimele decenii. Să înţeleagă cum se construieşte o echipă, să revină la handbalul colectiv, să înveţe fiecare jucătoare că poate fi centrul jocului şi nu doar o anexă aşteptând să i se paseze mingea.

Asta nu înseamnă să refuzăm importurile, ci că trebuie să existe un plan, un ţel, o metodă. A înghesui otova handbaliste de valoare înseamnă a amenaja o vitrină, nu a construi o echipă.

Da, poate că le foloseşte unora. Şi asta defineşte un proiect, doar că nu unul handbalistic. Eventual unul financiar şi politic.

Rotirea cadrelor

Un lucru pe care Krumbholz şi Hergeirsson, cei mai în vogă antrenori, îl subliniază: stabilitatea. Ea îţi rezolvă inclusiv problemele cu jucătoarele dificile.

Franţa, de când există în handbalul mare, a avut doi selecţioneri. În Norvegia, în ultimele practic patru decenii, au fost trei. Pe aceeaşi durată de timp naţionala României a schimbat 16!

Neagu, de când e la lot, e la al 8-lea şef de trib. Un hâtru ar zice că ea ar trebui să ceară time-out-urile…