Întunericul

Despre morţi, numai de la excelent în sus

Şansa lui ar fi fost să se nască sărac şi să devină de mic fotbalist uriaş. Ar fi putut fi Pele sau Messi, cu riscul de a-şi termina viaţa liniştit, uniform, egal cu el însuşi în stratosferă. Dar pentru că era şi iute la minte a fost Maradona. Şi totul s-a sfârşit rău. Rău pentru noi, cei orbi.

Bomba

Despre fotbalist, zeul, dumnezeul, curg deja fluvii de lacrimi, aşa că n-am să-l plâng, ce mai contează o picătură în Rio de la Plata? Monumentul de vorbe e complet. Atât aş zice: dincolo de jonglerii, nu-i uitaţi fizicul! O bombă musculară. Nu departe era Hagi. Dar mai apoi, inclusiv de la Hagi, au ieşit plăpânzii striviţi de tancurile fabricate de marile industrii ale fotbalului.

Dispariţia

Despre autodistrugătorul Diego s-au spus la fel, multe. De ce nu l-a oprit nimeni?, se întreabă barzii printre suspine. Ca şi cum l-ar fi putut opri cineva. Omul scăpase naturii umane. Se îmbătase şi se drogase cu el însuşi de când ceilalţi îl sanctificaseră. Era mort demult, purtat ca o paiaţă de la un dictator la altul, ca o caricatură a lui însuşi. Despre asta, uite, merită vorbit un pic. Despre cine sunt cei la care ne închinăm.

Şmecheria

Pentru că era ‘oţ a scos din butoiaş această butadă magnifică în sine, nimicitoare în consecinţe: „Dacă a fost o mână, a fost a lui Dumnezeu”. Sau cam aşa ceva. Planeta s-a dat pe spate de râs. Ce tip mişto, ce băiat! Un gol cu mâna e un gol, ce dracu’! Mai ales dacă e fardat atât de frumos. Sacralizând furtul, Maradona a resetat istoria morală a sportului. Al doilea gol al său din acel meci cu Anglia, în loc să rămână referinţa absolută a fotbalului, e mereu prezentat la pachet cu celălalt. Ca şi cum ar fi răscumpărarea primului. Dar de ce naiba Gioconda ar trebui să fie contraponderea unei crime?!

Moştenirea

Şi uite aşa, fotbalului i s-a pus ştampila de sport al genialilor şmecheraşi, al şuţilor şarmanţi, cei cărora li se iartă orice dacă ştiu să te dribleze cu mingea sau din vorbe. Dar nu toţi pot asta. Imensa majoritate practică doar hoţia brută. Faulturi în careu, mâini care se ţin de cap după lovituri în umăr, cruci înghesuite de indignare după agresiuni care ar intra sub incidenţa codului penal. Toate sunt acceptabile, parte din cultura acestui sport. Iar calea întunecată a fost deschisă de cei care n-au ştiut, deşi au putut, să ţină partea luminii.

Lăudaşul

De la Castro la Chavez (şi urmaşul lui, Maduro), de la Putin la Belarusul lui Lukaşenko, itinerariul lui Maradona printre dictatori a fost impecabil. După realegerea recentă a tătucului de la Kremlin, micuţul i-a trimis un mesaj de un trist umor involuntar: „Ai toată admiraţia mea pentru că deşi anii au trecut tu ţi-ai menţinut convingerile cu aceeaşi energie ca întotdeauna. Felicitări poporului rus!”. Politkovskaia, de acolo de unde e, Navalnîi şi toţi executaţii, torturaţii şi otrăviţii trebuie să fi apreciat postarea. Bine că Diego nu bătea mingea pe vremea lui Stalin. Sau a ăluilalt… Pentru toate acestea abia dacă a fost atins cu o floare. În acelaşi timp, până când corectitudinea politică nu a trecut la cârmă ca să facă alte nerozii, sportivi care protestau pentru drepturile persoanelor de altă culoare a pielii decât a majorităţii erau ostracizaţi, batjocoriţi.

Renunţarea

Tot aud în orele acestea de doliu universal cât de tare a ţinut partea celor năpăstuiţi bietul Diego. E de notorietate că a făcut gesturi lăudabile pentru unii şi alţii. Dar săraci şi asupriţi erau şi în popoarele ai căror satrapi îl primeau în puf pentru a-şi actualiza imaginea publică. Diego clătinându-se de beat ce era, trăgând pe nas în văzul lumii din tribună la Mondialul din Rusia, într-o ţară în care astfel de lucruri sunt pedepsite dur, arăta că nu-i mai păsa. Nici de el, nici de nimeni. Renunţase la tot. Şi atunci, de ce să ne agăţăm cu disperare de Maradona cel dispărut demult?

Alături de el

Când a căzut fără de întoarcere? Când omuleţul care reprezenta revolta asupriţilor a devenit păpuşa dezarticulată a asupritorilor? Ce e în neregulă cu toată această lume, care îl plânge ipocrit în loc să se fi ridicat ca un zid împotriva derivei sale morale? Se tot zice că e un zeu. Dar prea ne amintim de la zei doar tâmpeniile, care erau episodice, şi uităm că majoritatea ţineau lumea în ordine, îi dădeau un sens. Maradona n-a fost un zeu. Poate un înger căzut, strivit de stânci pentru că, ridicat mult deasupra pământului, a crezut că o să-l ţină acolo golurile. Dar, pentru altitudinea umană, erau doar goluri de aer. Maradona l-a ucis pe Maradona. Şi pentru asta ar trebui nu căinat, ci condamnat. Şi noi alături de el.