Să fii „câine”

Privim experimentul nebun de la Dinamo şi ne întrebăm dacă ne iau de orbi sau de proşti

Să fii suporter dinamovist, azi, înseamnă să contempli nefiinţa. Să te culci noaptea îmbrăţişând speranţa şi să te trezeşti dimineaţa înlănţuind disperarea. Să fii, azi, suporter dinamovist înseamnă să fi salvat echipa din lac ca să o vezi aruncată în puţ. Să fi dat bani pentru a fi acţionarul unui club condus de fantome, să te fi luptat pentru un tricou înscripţionat cu numele fanilor şi să primeşti în schimb numele unui case de pariuri. Dar cine mai pariază pe Dinamo?

La cine să mai latri?

Să fii „câine” înseamnă să trăieşti cu spaima că în spatele acestor cortacero, „zero barat”, stau aceiaşi care au amorsat picajul acestui club. Să fii suporter dinamovist înseamnă să fi umplut stadioane virtuale pentru un fotbal mereu gol. Să locuieşti într-o gară în care vin şi pleacă mereu jucători fără să-şi fi plătit biletul. Să fii „câine”, azi, după ce ieri ai încolţit un patron veşnic demisionar, înseamnă să nu mai ştii nici măcar la cine să latri. Un fan dinamovist, azi, e un om singur în noapte, bântuit de coşmaruri, de scheme pe care nu le înţelege, de jocuri tâmpite, de perspectiva apocalipsei. Steaua nu mai e Steaua. Dar să fii suporter dinamovist înseamnă, azi, să trăieşti cu gândul că Dinamo nu mai e, punct.

Între spleen și dureri de splină

Ştiu, ştim cu toţii oameni din toate categoriile şi profesiile care târăsc după ei în general cu demnitate, atârnându-le de suflet, această pacoste, blestemul de a se fi legat pasional de un nume şi nişte culori. Sunt unii care şi-au trimis în adormire pasiunea. Destui au sublimat tristeţea în autoironie, în umor plin de spleen. Râd amar de propria condiţie. Pentru mulţi a ţine cu un club, cu acest club, însemna a avea o a doua patrie, una în care zeci de ani s-au refugiat atunci când cea din buletin i-a oprimat, i-a păcălit, i-a furat sau în cel mai bun caz i-a dezamăgit crunt.

Să vedeți când vor pleca!

Unii au fugit de această ţară, dar n-au renunţat la a trăi pe teritoriul pasiunii lor. Acum şi acesta îi tratează precum celălalt, le suge iubirea şi banii pentru un proiect pe care doar Maica Tereza l-ar mai putea caracteriza cu blândeţea termenului „fantezist”. Jucători cu contracte de zeci de mii de euro pe lună care se mişcă de parcă ar juca pe Lună. Nişte spanioli care ne ceartă că nu suntem profesionişti, că n-avem mentalitate „înaltă”. Şi când vor pleca probabil că vor afurisi presa şi poporul că nu i-au lăsat să muncească. Dar când vor pleca să se ascundă în Panama fanii dinamovişti nu vor mai avea timp de ei. Vor trebui să găsească repede un loc la Terapie Intensivă. Şi nu sunt convins că vor găsi.

Înapoi la drezina lui Nicu Badea

Privim cu toţii acest experiment nebun şi ne întrebăm, în faţa enormităţii deznodământului probabil, dacă ne iau de orbi sau de proşti. Probabil că şi de una, şi de alta. Noi vom trata, până la urmă, evenimentul ca pe un groaznic accident de autostradă. Pentru un suporter dinamovist însă, în maşina făcută zob se va afla chiar familia lui. Cu ochii în lacrimi va vedea apoi pe linia de tren locală trecând o drezină condusă de Nicu Badea care le va face semn să se suie. Ia-mă, nene! Du-mă înapoi în timp, în moravuri, în „lăsaţi-ne să ne pregătim” pentru liga a treia! Unii s-or întreba cu ce au păcătuit. Nu, nu de la farsa cu „Doar Dinamo Bucureşti” li se trage. Aia a fost bună. Li se trage de la ce i se trage şi vecinei de rivalitate. De la ce ni se trage tuturor. De la începuturi. Şi de la tot ce a fost strâmb de atunci.

Să fii suporter dinamovist, azi, înseamnă să contempli perspectiva de a nu mai şti cine eşti.