Ce vindem?

Răzvan Marin nu e un jucător, e un ceas deşteptător

Sunt din ce în ce mai mulţi străini în Bucureşti, sau aşa mi se pare. Trecând pe lângă un grup de turişti, l-am auzit pe unul spunând că n-are ce să cumpere de aici. În prima fază, m-am enervat. Ei, asta-i bună, cum n-ai ce să cumperi, că gem mall-urile de cârpe şi „oglinjoare”?!

Iar prin Centru te tot loveşti de buticuri în care să laşi banii ăştia de plastic ai noştri. Dar după câţiva paşi a trebuit să-i dau dreptate. Tot ce găseşti aici e şi „dincolo”, posibil la o calitate mai bună, mai variat. Aici, ei caută ceva specific.

Ceva care să bată obişnuinţa, obiceiul. Şi probabil că există, dar nu-ţi sare în ochi dacă nu e kitsch. Comercial suntem o copie, şi nu întotdeauna reuşită. Ne dăm de ceasul morţii cu identitatea noastră. Dar cui o „vindem”?

Ne „vindem” oamenii, cu care am inundat Europa. Mai greu fotbaliştii. Fotbalul e aparte. Din Gaza până în rezervaţiile indiene, tricourile Barcei sunt uniformele unei armate de visători. Răzvan Marin va ajunge în locul unuia care va merge la Barcelona. Deocamdată atât ne putem apropia de soare.

E al treilea cel mai scump transfer al unui român. Să analizăm. Ca şi al lui, primele două, Mutu şi Chivu, au fost din Occident în Occident. Oamenii sunt verificaţi. Stanciu, luat direct de aici, ştim unde a aterizat. Asta îi va face pe alţii şi mai circumspecţi.

Va fi şi mai greu. Spre deosebire de toţi cei numiţi, Răzvan nu e nici un jucător de la care se aşteaptă goluri şi spectacol, nici unul care să stea în zona critică din faţa porţii. Toţi cei care au plecat pe astfel de posturi au eşuat. De ce? Concurenţa e enormă. Ce făcători de joc şi de goluri putem produce noi în faţa favelelor sau a suburbiilor franceze? Liber e fiecare să creadă ce vrea, dar noi ne jucăm cu avioane de hârtie în vreme ce şcolile vieţii şi ale Vestului creează astronauţi.

Ei bine, Marin ne arată calea. În poziţia lui nu trebuie să te naşti Neymar sau Mbappe. Trebuie să-ţi înveţi profesia ca pe matematică şi să te instruieşti uman zi de zi. Să rezişti, să perseverezi, să cazi, să te ridici, să nu renunţi. E parcursul oricărui expat. Noi trebuie să descoperim fotbalul ca meserie. Că de poeţi…

Zecile de milioane cerute pe Man, Coman sau oricare alt barosan apar, din perspectiva asta, bani virtuali din jocuri de ocupat viaţa. Sigur, ar fi frumos ca ei să reuşească. Dar prea trăim într-un vis care virează adesea spre coşmar. Mai bine să construim Marini, să umplem lumea cu ei. Urcaţi pe umerii lor vom vedea mai bine cum stă treaba.