Ceea ce rămâne după Adrian Mutu. Și nu e fotbalul
Într-o zi de vară târzie, prin august 2004, José Mourinho îi dă un sfat lui Adrian Mutu. Managerul, tânăr și el, doar 41 de ani, de-abia aterizat la Chelsea, îi vrea binele jucătorului: „Adrian, ești rege în România, dar pentru […]
Într-o zi de vară târzie, prin august 2004, José Mourinho îi dă un sfat lui Adrian Mutu. Managerul, tânăr și el, doar 41 de ani, de-abia aterizat la Chelsea, îi vrea binele jucătorului: „Adrian, ești rege în România, dar pentru ca lumea să nu te uite după retragere, trebuie să câștigi trofee. Multe. Și să te dedici fotbalului”.
Printre puținele cuvinte, îi sugerează să se liniștească, să abandoneze viața de noapte cu băutură și prafuri euforice și să trăiască viața numai prin sportul pe care-l iubește. Atât îi zice.
Adrian Mutu avea 25 de ani atunci. N-a învățat nimic. A continuat în stilul lui sinucigaș. Și s-a retras ca un imens talent neîmplinit. Un mare fotbalist tras mult înapoi de prostiile făcute. Trei titluri, cele două cucerite cu Juventus revocate din cauza scandalului Calciopoli, peste 100 de goluri în Serie A și 35 de goluri la „națională”. Atât. În rest, cocaină, sibutramină, suspendări, baruri, certuri, bătăi, escapade…
Asta rămâne.
Și dovada că asta rămâne în urma lui este trista poveste spusă zilele trecute de Ronald Zubar, fost coleg cu Mutu la Ajaccio. Și-a amintit-o într-o emisiune TV, Le Vestiaire, de la SFR Sport1, alături de trei nume importante ale fotbalului francez: Petit, Leboeuf și Gallas. Doi campioni și un vicecampion mondial. Primul și ultimul au jucat alături de „tricolor” la Chelsea.
Zubar le-a vorbit despre o seară corsicană furioasă la care el fusese martor. Chiar în vila lui Mutu. Cu „Adri” amețit de alcool – „Soția lui îmi avertizase nevasta că băuse mult” – și dornic de răzbunare. L-a sunat pe Ravanelli, atunci antrenor la Ajaccio, l-a insultat și l-a chemat acasă pentru a lămuri lucrurile în stil italian. Iar peninsularul, la fel de coleric, a venit.
„Ești gelos, eu sunt un star în Italia, tu ești un nimeni acum. Doar un bătrân cu păr alb”, a urlat Mutu la Penna Bianca. Și, când Fabrizio i-a replicat „Îți rup capul!”, cel supranumit candva „Briliantul” sau „Il Fenomeno” i-a suflat arogant fumul de țigară în față. „Ravanelli s-a înroșit de furie și a sărit să-l lovească”. I-a despărțit Zubar: „Așa ceva n-am mai văzut niciodată. Ca o scenă de film”.
În timp ce ascultau, Petit, Leboeuf și Gallas își dădeau ochii peste cap. Râdeau în hohote. Îl luau peste picior pe Mutu. Pentru Petit, „Mutu era enervant. Este unicul coechipier pe care aș fi vrut să-l bat”.
Niciun cuvânt despre ce jucător a fost Adrian Mutu. Despre golurile sale care ridicau Serie A în picioare. Despre fentele, șuturile, despre toate minunile din iarbă ale acestui mezzapunta de clasă. Nimic, pentru că lumea l-a uitat deja pe fotbalistul Adrian Mutu. A avut dreptate José Mourinho. S-a ales praful.