Ziua în care am plâns cu Hristo pentru Trifon

Am suferit sâmbătă, nu, nu e nici o exagerare!, când am aflat că s-a stins Trifon Ivanov. Țineam la el.

Era ceva în jocul lui ce mă făcea să sar din scaun, și băiatul nu dribla pe nimeni. Dar furia, pasiunea, lupta eternă, tacklingurile care tăiau mingea și șutul, acea bombă cu fitilul ascuns în șireturi ce-l proiecta în plasă pe Southall, toate îmi dădeau forță pentru o zi întreagă.

Însă, de atunci, din anii ’90, simțeam că energia pe care mi-o dăruia Tunyo îl epuiza pe el. Și că, mult prea repede, puternicul stoper nu va mai fi decât un fir de nisip risipit de vânt. Ochii săi pierduți îmi spuneau că sfârșitul nu e departe. Sâmbătă, inima lui s-a oprit.

Știam că miercuri va fi înmormântat, dar, altă lege inexplicabilă a lui Murphy, am uitat. Mi-am amintit seara târziu. Am căutat pe sportal.bg, un site sofiot, și am descoperit un filmuleț. Am dat click și a pornit.

E Hristo. Hristo Stoicikov. Coboară din mașină și se clatină. Un apropiat îl susține să nu se prăbușească. Păr alb, costum negru și lacrimi… Fusese mai mult decât un coleg pentru el. Pășește în sală cu teamă.

Înregistrarea sare la alt moment.

Hristo se apropie. Așază florile pe pieptul lui Trifon, apoi îl privește pe „lupul” din Veliko Târnovo. Dintr-odată, începe să tremure. Cedează. Plânge în hohote. Așa, în lacrimi, îl îmbrățișează. Își pune fruntea sa fierbinte pe fruntea rece. Se ridică puțin, uitându-se la ochii închiși și dă din cap, supărat, furios chiar, ca și cum l-ar certa pe vechiul său prieten. Ca și cum i-ar spune: „Ce naiba te-a apucat să pleci?”. Răspunsul nu mai vine. Nu va mai veni niciodată.

Se desprinde de Tunyo. Se retrage câțiva pași și se înclină în fața lui. Apoi, pleacă. Neconsolat. Plângându-și „fratele”. Lacrimile mele se unesc cu lacrimile lui, ecranul computerului nu le poate opri.

Și nu mi-am revenit nici acum. De fiecare dată când îmi aduc aminte acele clipe, plâng. Plâng cu Hristo pentru Trifon.