Nu-mi plac fanii englezi. E ceva rău?

De fiecare dată când mă întâlnesc cu ei, am aceeași senzație. Fanii englezi nu călătoresc pentru fotbal. În afara granițelor, nu se bucură de el, nu îl trăiesc, nu îl vorbesc.

Nu le simt pasiunea, nu le simt exuberanța, nu îi aud cântând, scandând, nu îi văd cucerind lumea din jur cu entuziasmul lor.

Nu îi văd decât la bere. În ziua meciului, beau. De câte ori dau nas în nas cu ei, asta fac. Un pahar, două, trei, patru… zece. La nesfârșit. Iar alcoolul nu le deschide sufletul.

În mai 2000, la Copenhaga, înaintea finalei Cupei UEFA cu Galatasaray, suporterii lui Arsenal pierdeau timpul la terasele din centru și îi provocau pe turci. Ce înseamnă îi provocau? Le înjurau iubitele, de exemplu. Găseau amuzante replici de genul „shag your women”. Râdeau până când rivalii săreau pe ei.

Și, atunci, nu mai era chiar amuzant. Degeaba se baricadau apoi în baruri. Era să fiu și eu bătut din cauza lor.

În urmă cu patru ani, la Manaus, în jungla Amazonului, după ce naționala lor pierdea în fața Italiei, petreceau toată noaptea în piață la concursuri de băutură.

Acum, la Volgograd, nici măcar n-au mai fost împreună dincolo de porțile stadionului. Fiecare cu micul lui grup. La Fan Fest, își luau berile și stăteau unii într-un colț, alții pe scări… Îi auzeau pe tunisieni cântând, iar ei nu aveau nicio reacție. Să fie doar de teama rușilor?

Un londonez trecut de 50 de ani mi-a spus: „Poate s-a vorbit prea mult despre ce s-ar putea întâmpla rău aici. Uite că nu e nimic. Ar trebui să fim uniți”.

Nu sunt uniți. Și nu îmi plac. Nu sunt printre favoriții mei la acest Mondial.